La sfarsitului fiecarui an obisnuiesc sa pun in balanta tot ce am facut, sa analizez, sa trag concluzii. In plus, fac o lista, fie ea pe telefon, fie pe o hartiuta mica pe care o plimb mereu cu mine in portmoneu. Nu o citesc in cursul anului decat din intamplare, pentru ca desi arata ca o "to do list", nu traiesc cu presiunea ca mai am de bifat punctul 1 sau 8. Stiu foarte clar ce am de facut si in ultimii ani mi-am dat seama ca in general pana in septembrie realizez tot ce imi propun. Obiceiul asta mi l-am inceput prin 2006/2007, dar am luat o pauza anul trecut. Pe 2011 nu aveam planuri marete, insa s-a dovedit a fi anul pe care l-am trait la cea mai mare intensitate, un an atat de plin si satisfacator incat imi pare rau ca sunt asa aproape de finish.

Am calatorit. Am reusit sa vad locuri din Romania in care nu am mai fost. Mi-a ramas pe lista Maramuresul, dar o sa il rezolv pentru propria curiozitate. Am revazut Barcelona, m-am plimbat pe canalele Venetiei, m-am pozat la Graz, m-am semi-plictisit in Maribor, am gustat inghetata italienilor si m-am indragostit de multe genti din vitrinele magazinelor. Am urcat pe un varf de vreo 2270 m si mi-am potolit setea cu cea mai buna bere, ca mai apoi sa pornim iar la drum in sensul opus. Tot la capitolul asta, am renuntat sa vad Parisul cu o prietena din simplu motiv ca sunt romantica si nu vreau sa il vad cu ea, ci cu un el.

Am invatat ce inseamna sa fii dedicat, sa sustii si sa nu renunti.

Am schimbat .net pe .ro. Un loc pe care mi l-am dorit mereu in forma asta, un loc virtual, al meu.

Am crescut profesional si am acumulat o experienta frumusica in domeniu. Mi-am terminat masterul in Finante si am facut un curs de manager de proiect, care preceda altele in viitorul apropiat

Mi-am dat seama ca iubesc libertatea, ca independenta nu ti-o castigi decat langa oamenii care stiu ce sa iti dea si ce sa iti ia, cand e cazul. Ca nu e bine sa te fortezi sa devii ceva ce nu esti si nici sa muncesti la o masca sub care sa ascunzi puncte slabe.

Am legat prietenii noi cu oameni deosebiti, frumosi si pe gustul meu.

Mi-am recapatat curiozitatea si dorinta de a citi, de a observa. Nu-mi mai scapa nimic cu care intru in contact.

Mi-am depasit limite pe care inainte nu visam sa le calc. Poate din nestiinta, de frica sau din nepasare.

M-am maturizat, dar in acelasi timp, n-am uitat bucuria "jocului".

Am aflat ca pot sa o iau de la capat oricand.

Am realizat ca poti sa ai cel mai smecher telefon, sa conduci ultima masina, sa vizitezi tot globul, dar fara persoanele care conteaza, toate-s nule.

M-am trezit dimineata in concediu sa vad rasaritul si am descoperit ca lucrurile marunte, simple, care ne inconjoara zilnic sunt cele care ne aduc bucurie.

Lista poate continua... Cum ii spuneam ieri amicului meu, am avut timp sa ma gandesc la toate in ultimele 365 de zile.

Va doresc un an excelent, un an in care sa va descoperiti pe voi si tot ce va inconjoara.

P.S. Anii trecuti: 2009, 2010.

Dupa cateva zile de amanari, m-am intalnit cu un prieten pe care nu-l vad decat rar pentru ca nu sta in tara si pe care il stiu de prea mult timp ca sa imi permit sa-l tot flituiesc. Pentru ca o fac. Periodic, cu nesimtire si in favoarea altor lucruri mai putin importante. Mereu am senzatia ca nu am timp... dar sesizez ca vina o am doar eu. De cateva luni incoace, sunt in priza de dimineata pana seara, iar de ziua mea am realizat ca nici macar timp sa raspund la telefonul personal nu prea mi-am facut. Seara la 8 m-am apucat sa sun inapoi si sa multumesc pentru urari, ceea ce mi-a dat un sentiment de amaraciune, de anormalitate. Incep sa traiesc"secolul vitezei" pe propria piele, dar cred ca-s alergica la el.

Revenind la prietenul asta, merg dupa el, parcam in Piata Mica, ne uitam unul la altul intrebandu-ne unde sa ne bem cafeaua si decid sa ne indreptam spre Lilly's - am eu o pasiune pentru simplitatea localului... (bine, fie, poate si pentru prajituri). Il intreb ce are in plasa de cadou pe care o lasase strategic in masina (gandindu-ma ca e pentru cine stie ce gagica noua) si spune: Haribo - asteptandu-se probabil sa mi se dilate pupilele la maxim, insa afirmatia mea: nu mai mancanc Haribo a venit socant de repede. Mimica fetei i s-a schimbat nitel si mi-am dat seama ca imi scapa ceva, dar tot nu m-am prins. Incercand sa isi revina, zice: ...si ciocolata. Eu continui: belgiana?, la fel de convinsa ca nu e pentru mine, altfel mi-as fi tinut gura cu ambele maini. El: nu, dar sper sa fie buna. Momentul s-a risipit si ne-am reluat povestile in jurul mesei, sorbind incet din cani. Dupa cateva ore de plimbareala prin oras, ne-am despartit. Eu primind cadoul si constientizand gafa...

Bineinteles ca acum nu m-am putut abtine si zic: hai sa gust doi ursuleti si observ ca delicatesa belgiana la care visam, e de fapt austriaca si cu martipan. Yummi... una din preferatele mele: Mozart.

P.S. Daca iti dedic postul asta, reusesc sa imi spal din pacate? :))

La amiaza am iesit din birou sa imi cumpar ceva de mancare, iar in drum spre magazin mi-am dat seama ca n-am nici cea mai mica dorinta sa ma intorc. Mi se intampla des, mai ales cand conduc, sa vreau sa trag de volan si sa o iau pe autostrada in directia in care mi-as dori sa plec. Cat de frumos ar fi sa fiu atat de libera incat sa imi fac propriu program. E intr-adevar un motiv bun pentru incepe ceva pe cont propriu.

Nu ma intelegeti gresit, am un job care mi se potriveste, care ma tine in priza si imi aduce satisfactii, DAR nu pot sa nu mai uit dincolo de cusca si sa visez la aripi intinse, curenti de aer si peisaje noi. Yes, I am a dreamer.

De multe ori mi se intampla sa aud: te vei schimba/ esti naiva/ lucrurile nu-s asa simple. Creditele, intemeierea unei familii, responsabilitatiile pe care le aduc acestea te forteaza sa te conformezi. Sa intri in turma si sa astepti pensia... si sa ma sfatuiesti pe mine sa o las balta. Insa am avut norocul sa cunosc persoane care ar fi putut tine un discurs la 11even si nu 11 minute, ci 11 zile. Aceste persoane m-au inspirat si ma inspira zilnic... chiar si atunci cand sunt down. Pentru ca toti avem momente in care am zace in pat si ne-am inchide telefoanele, dar putini avem puterea sa actionam diferit. 

Citind ce am scris pana acum, imi dau seama pentru a nu stiu cata oara ca sunt un om norocos. De multe ori mi s-a dat sansa sa vad dincolo de banal, sa caut ceva mai mult decat mi se ofera si n-am nici cel mai mic gand sa renunt.

Poate ca pentru unii dintre voi e prematur sa analizati anul in curs si sa faceti planuri pentru urmatorul, insa eu, un om al planurilor, incep deja sa "bugetez" viitorul urmatoarelor 365 de zile. Ma gandeam ca fata de unii ani, am crescut si am invatat multe. Am calatorit, am simtit, am experimentat si indraznit sa fac pasul cel mai greu - cel in afara zonei noastre de confort.

E greu pana inveti sa te responsabilizezi singur. Pana nu esti pus in fata faptului implinit, pana nu devii independent si nu simti un pic "greul"... realitatea nu e roz si nici pufoasa. "Greutatea" e relativa si fiecare o resimte diferit in functie de calitatile, aptitudinile si determinarea care zace in el. Eu fac lucruri pe care altii le gasesc dificile, iar altii se amuza cand le spun "maruntisurile" care m-au incomodat (citit speriat) la un moment dat.
Exemplu cel mai banal pe care il gasesc: mersul cu trenul. Na, pentru subsemnata, acest act era o chestie relativ noua. Desi nu m-am nascut in masina si stiam cum arata gara, nu aveam nici cel mai mic habar de tot ce se intampla acolo. Nu stiam sa citesc tabele, nu stiam care linie e a mea, in care tren sa ma urc, cum sa caut o calatorie spre o anumita destinatie etc... iar eu ma consider (si sunt!) inteligenta, dar cu toate astea tot m-am urcat intr-un alt tren. Norocul meu a fost ca-s sprintena si am realizat in ultimele 5 minute ca parca nu se leaga ceva :)). La fel de banal e si cu aeroporturile. Inainte eram in ceata doar cand auzeam: gate, check-in si transfer... singurul cuvant care imi placea era "duty-free" :D.

Ideea la care am ajuns cu toate astea e alta: increderea si atitudinea. Uneori face mai mult decat un sac de experienta. Nu e usor de dobandit si nici nu ai certitudinea ca ramane la acelasi nivel. Asta-i partea mai putin frumoasa, dar metoda "only forward, keep on pushing" aduce rezultate mereu.

P.S. Ar fi amuzant sa aud cateva banalitati si din partea voastra :). Indrazniti sa va aratati vulnerabilitatile? :))

Ai fost dispus vreodata sa risti totul pentru ceva in care crezi? Sa spui "all in" si sa fii deja impacat cu gandul ca daca pierzi, macar stii ca ai facut tot ce ai putut?

Acum cateva luni, cineva spunea ca "daca crezi pana la capat in sansa ta, cred ca trebuie sa fii ultimul care stinge lumina in intreaga cladire"; ideea asta mi-a revenit in minte si am realizat pentru a nu stiu cata oara ca ascunde un adevar stiut, dar pe care il trecem cu vederea de prea multe ori. E nevoie de dedicatie, rabdare si un pic de rezistenta la esecurile mici (sau mari) care preced succesul.

M-am tot gandit la calitatiile si defectele noastre. La faptul ca sunt lucruri pe care le putem invata de la altii si altii care traiesc sa ne invete lucruri. Am inteles de ce e corect sa fim diferiti, care-i rostul diferentelor dintre noi si ca nu e nevoie sa ne schimbam vreodata decat daca stim ca e in directia in care putem sa evoluam. Unii oameni nu imi plac sau pur si simplu nu imi mai plac, dar asta doar din cauza ca nu avem aceleasi valori sau caractere. Nu suntem construiti la fel si nici nu traim pe aceeasi lungime de unda, dar asta nu ii face "rai" si imi e imposibil sa nu le gasesc calitati care mie imi lipsesc. Interesant, nu? :)

Tot legat de asta, cand ma gandesc la "chimie", imi imaginez o reactie imediata intre doua substante si imi dau seama ca jumatate nu inseamna bucata care se potriveste perfect, care are aceeasi compozitie sau care face parte dintr-un intreg impartit egal sau (doar) in doua. Jumatatea e condimentul care da "gust" vietii, care iti aduce un plus de valoare doar prin dragostea pe care i-o porti... pentru ca "scoti ce e mai bun din mine" e raspunsul corect.

Cred ca una din cerintele pe care le am de la mine e sa nu devin o persoana limitata. Iar asta merge mana in mana cu rutina si confortul care se instaureaza zilnic pe undeva. Sunt constienta ca nu sunt construita ca un om aventuros care incearca mereu ceva nou, insa in acelasi timp stiu ca e vital pentru dezvoltarea mea sa o fac.

Fac planuri si raman agatate pe undeva. Scuze sa le bat in cuie, cat mai sus, le gasesc. Asa am facut si cu masajul. Am cochetat o perioada cu ideea, apoi am luat ciocanul si... POC! Dupa o vreme, cineva mai inalt ca mine, s-a ridicat pe varfuri si mi-a intins planul... iar acum nu renunt la ora aceea de relaxare pentru nimic in lume. Regasesc in ultimele luni multe exemple de genul asta si realizez cat de important este modul in care expunem o idee. Si totusi nu e suficient; e nevoie de daruirea celuilalt pentru a parcurge tot drumul. 

Dar sa revin la limitare. Ganditi-va de ce va urcati in masina si mergeti pe acelasi drum pana in oras, de ce frecventati acelasi restaurant, de ce nu incercati un fel de mancare dintr-o bucatarie exotica, de ce nu cititi o carte dintr-un domeniu pe care nu l-ati fi ales in mod curent etc. Poate din cauza ca e bine in coltisorul pe care l-ati creat? Sau dimpotriva... prea rau?

Astazi a fost una din zilele alea pacatoase in care m-am intrebat de ce oare s-a inventat telefonul mobil. Nu-mi aduc aminte de nici o tragedie provocata de ratarea unui apel pe fix. Daca nu erai acasa sau la birou, tot ce astazi se considera urgent, in trecut putea astepta pana a doua zi sau se rezolva si fara ajutorul tau. Am dreptate sau am dreptate?

Era o dimineata de august ca oricare alta. Il asteptam pe colegul meu ca sa mergem impreuna la lucru. Tineam in mana o sticla de Lipton cu gust de piersica si priveam pe marginea cealalta a soselei. O duzina de oamenii in statia de autobuz, unul mai plictisit decat altul... isi cercetau pe rand ceasurile. Am strambat din nas gandindu-ma la tiparul in care ajungem multi sa ne incadram si m-am indreptat spre masina alba. Doua replici cu "neata" s-au petrecut, iar rotile au inceput sa se invarta. Muzica asta rasuna pe fundal... de atunci e inca in mintea mea. Ma intreb ce anume ma fascineaza atat de tare.

Intre timp a devenit un fel de soundtrack al unei calatorii anume. Daca inchid ochii revad autostrada, campul si imi dau seama ca sunt fericita.

Aseara butonam telefonul si am gasit o aplicatie care sa-mi reaminteasca zilele de nastere. Foarte utila pentru un om cu memorie scurta. Am instalat-o si aveam doua optiuni: sa introduc manual datele sau sa sincronizez telefonul cu contul de facebook. Am ales varianta simpla. Asa m-am trezit cu o lista luuuunga de persoane pe nu le-am mai vazut de ani de zile sau pe care pur si simplu nu le cunosc atata de bine incat sa pun mana pe telefon si sa le urez diverse... hai, toti avem oameni de genul asta la "prieteni" la care le postam pe Wall un "LMA" doar din politete.

Mi-am adus aminte de ce nu ma pasioneaza reteaua asta de socializare si ma intrebam care sunt motivele reale pentru care oamenii se lasa prinsi in nebunia asta lipsita de intimitate (aici ma refer la cei cu sute de prieteni). In mod normal, nimeni nu posteaza nimic care sa ii umbreasca "imaginea", dimpotriva, mi se pare ca se munceste prea mult pentru marketingul asta virtual. De la poze, la replici sau comentarii, totul e ales.

Da, ma repet, caut esenta si-s selectiva, dar nu vad nimic rau in asta. Fiecare are dreptul la replica si optiuni personale.

Later edit: Cel mai mult a durat dezactivarea contului. M-am chinuit cateva minute sa gasesc linkul, dar vorba unui coleg, ce te asteptai? sa il puna la vedere? :))

Weekend-ul trecut pe vremea asta imi reveneam dupa o lunga plimbare pe urcusurile si coborasurile Transalpinei. Am plecat impreuna cu alti 29 de oameni (7 masini!) din Sibiu, spre Valcea, Horezu, Novaci, Ranca, Obarsia Lotrului, Sugag, Dumbrava si inapoi in oras. Traseul a fost bun, cu mici exceptii si a durat 16 ore cu tot cu opriri.

Prima oprire a fost la Cozia, desi nu era pe lista, dar ne-am bagat nasucul si pe acolo cateva minute bune, apoi ne-am indreptat spre Manastirea Polovragi si pestera cu acelasi nume. In final am bifat toate punctele mentionate mai sus. 

Am urcat pana la 2150 de m, apoi am luat-o pe jos spre varful Carbunele. Mentionez faptul ca daca aveti chef de o excursie la inaltime trebuie sa va luati cu voi un fular, geaca si caciula. Pe mine m-a bufnit rasul la insistentele altora, dar acolo sus m-am bucurat ca i-am ascultat.

Spre uimirea mea, anul asta a fost un an in care nu a trecut luna sa nu vad un loc nou sau chiar mai multe din tara (poate va scriu de ele, pe rand) si am descoperit ca weekendurile pot fi un prilej bun de a scapa din rutina zilnica. "Concediu" nu trebuie sa insemne doar saptamana aia in care fugim din tara pe o plaja cu nisip fin si la care visam cu 3 luni inainte.

Recomand cu multa caldura muntii Apuseni, e locul meu de suflet :). Oamenii sunt primitori, zona nu e comerciala sau impanzita de turisti, iar cazare gasesti in functie de cate pretentii ai.

Mai multe detalii despre Transalpina pe site-ul lui Alin - www.transalpina.biz.

De multe ori stresul zilnic, problemele cotidiene sau lucrurile care nu merg chiar cum ne-am dori sau cum ne-am astepta, ne provoaca un disconfort, o stare interioara de neliniste. Pentru multi dintre noi weekendul reprezinta time-out-ul in care ne energizam si ne recapatam puterile, timpul in care incercam sa ne deconectam si sa ne eliberam mintea. Imi aduc aminte feelingul pe care il aveam cand eram mica, cel lipsit de ganduri, cel care ma tinea in priza de dimineata pana seara alergand sau jucandu-ma in jurul blocului... de nepretuit.

In ultimele luni mi-am dat seama ca fericirea mea se leaga strans de lucrurile marunte, de natura si de oamenii care au aceeasi vibratie ca mine... departe de asfalt si fatarnicie. Nu zic ca ar trebui sa plecam toti cu cortul (ca nici mie nu-mi place), insa un weekend langa munti, o plimbare in razele apusului si un pahar de vin pe terasa camerei nu cred ca poate fi egalata cu o seara la restaurant intre 4 pereti si o noapte de cluburi. Cu atat mai putin zmeura din Carrefour cu cea culeasa cu mana ta de pe marginea drumului...

Dar ce stiu eu? :)

Cateodata am impresia ca sunt un spectator. Un spectator la o piesa de teatru de la care nu-mi pot lua ochii si care sper sa nu se termine decat cand am eu chef sa plec acasa. As putea cu usurinta sa urc pe scena si sa colorez un pic atmosfera, insa deocamdata sunt curioasa ce fac ceilalti actori. Vreau sa le observ prestatia. Sa stau in scaunul meu rosu, tapitat cu catifea si sa trag concluzii...

De-abia astept sa ma trezesc cu noaptea in cap sa vad rasaritul...

Vreau sa calatoresc, sa plec, sa-mi fac bagajele din trei in trei luni si sa nu ma opresc decat cand stiu cu siguranta ca m-am saturat. De data asta nu simt nevoia sa evadez, ci sa descopar. Sa vad alte culturi, sa intru in atmosfera locului si sa gust un pic (mai mult) din frumusetea vietii.

Anul asta o sa revad un loc cu o mare rece, agitata si cu o istorie bogata.

Imi doresc sa traiesc departe, altfel si nu dupa un model tras la indigo. Sunt satula de norme, rutina si reguli impuse de altii. Am realizat ca pentru fiecare lucru exista un moment potrivit, pe care daca il lasi in urma, e bun lasat. Nu o sa-ti mai doresti si nici nu o sa mai ai energia sa o iei de la capat din clipa in care ai rupt randurile.

Si totusi, "potrivit" nu pare sa ofere mai multe sanse decat o loterie...

Aseara in timp ce altii se inghesuiau in supermarketuri cumparand ingredientul lipsa pentru friptura de miel sau erau in cautarea rochitei perfecte care sa se asorteze cu noii pantofi cu toc, pe cer apunea soarele. Lumina lui strabatea milioane de km si se reflecta in asfaltul ce serpuia in fata masinii, dandu-mi impresia ca il urmez. Parbrizul era brazdat de picaturi reci de ploaie ce se preligeau pe lateral, dupa miscarea sincronizata a stergatoarelor. Muzica rasuna si imi intiparea incet, incet, o imagine pe care mi-ar fi imposibil sa o las vreodata uitarii si un sentiment greu de descris in cuvinte.
Ma gandeam atunci la cati oameni vin spre oras urmarind soarele si cati din ei aleg sa traga parasolarul, ca sa nu ii orbeasca apusul? Si pe cati nu i-a speriat ploaia de ieri, alegand in casa si pierzand "spectacolul" cerului?

Oamenii fac alegeri diferite, uneori bune, alteori neinspirate si din comoditate sau poate pur si simplu doar din corectul motiv ca asa simt. Unii indraznesc sa iasa din cercul monotoniei si risca totul pentru ca stiu ca e momentul, altii sar toata viata pe circumferinta acestuia dintr-un punct in altul, cu falsa impresie ca schimba ceva... ca in final sa se regaseasca la aceeasi distanta fata de centru, mai nefericiti, mai obositi si mai confuzi. Indiferent ce aduce ziua de maine, n-am de gand sa mai pasesc inapoi vreodata pentru ca aici am apusuri, am muzica, zambete, pomi cu flori albe, infloriti pe marginea soselei si libertate.



Later edit :). Muzica incepe pe la 0:16, so... patience.

Mi-am dat seama ca de fiecare data cand vreau sa scriu ceva, ma opresc. Am un chef nebun sa tac. Sa fac ce am chef si sa nu mai impartasesc nimic, dar se pare ca starea mea si privirea spun multe chiar daca eu nu scot nici macar un sunet... Liniste, echilibru si energie. Astea-s cuvintele pentru care as consuma cerneala, astea-s feelingurile pentru care as plimba zilnic trollerul dupa mine, astea-s lucrurile care ma hranesc.

Nu stiu cand s-a produs declicul, dar stiu de ce s-a intamplat si ce efect are asupra mea. Vad asta in ce gandesc, ce aleg, ce fac sau ce nu fac. Ce spun, ce aprob si ce resping. Un fel de libertate pe care o descopar zilnic.

Acum stiu ca atunci cand mereu esti in cautare de ceva si nu ai idee ce lipseste, raspunsul e foarte aproape. Nu o sa il gasesti daca iti schimbi lookul, daca iti ocupi timpul vrand sa fii ocupat, daca iti setezi targeturi, daca pleci in concediu sa te relaxezi sau daca incerci un fel exotic de mancare. Fix 0 fara un pic de esenta.

Acum cateva ore beam un fresh de portocale cu morcovi si stateam la povesti cu o prietena, departe de laptopul asta, departe de locul in care aveam impresia ca se petrece totul. Oameni imbracati altfel, unii mai veseli, altii mai tristi, strazi pline, miros de kurtos kolac si cafea.

Un weekend plin de rasete si voie buna.

Poza nu am facut-o eu, insa ma bucur ca D. a fost suficient de inspirata cat sa surprinda cerul de sambata dimineata. Probabil ca l-ati vazut si voi, cei care ati iesit din casa si ati ridicat ochii spre soare :).

Avem si episodul doi de pe ConstruimImperii.ro - by Daniel Zarnescu

Un oras anost, cu strazi gri si localnici care-si intorc privirea dupa zambetul lui. Curiosi de energia pe care o emana cand paseste jucaus peste craterele din trotuar, il urmaresc pana ajunge la semafor si se pierde in multime, apoi il zaresc din nou sarind pe liniile zebrei ca un copil. Un om nebun, gandesc majoritatea, rotindu-si ochii in orbite. Turistul traverseaza un bulevard pana ajunge in zona centrala, cumpara o apa plata si se aseaza pe banca. Cerul nu mai e albastru, se simte obosit si tot ce il inconjoara contrasteaza puternic cu ce i se citeste in ochi. O motivatie puternica si dorinta de a trai asa, acum.

Suna ceasul si inca stai culcat cu nasul in perna si plapuma in cap. Realizezi ca inca 5 minute au mai multa esenta dimineata decat seara. Alarma rasuna intre pereti si parca te zgarie pe timpan. Snooze nu e o solutie pentru ca telefonul e la o lungime mai mare de o mana si nu-l poti ajunge. Pfoai. Daca e si luni, viata ta pare brusc mai speciala decat a altora. Cafea, poate o felie de paine, niste cereale, un iaurt sau nimic. Nimic e in cazul in care esti in intarzaiere si trebuie sa fugi. Stomacul tau nu primeste nici in dimineata asta micul dejun.

Ajungi dupa birou, iar dupa cateva ore realizezi ca aranjezi scaunul, iti iei haina, cheile si pleci. Mai iesi la o poveste, o piesa de teatru, mergi la sport, iar duminica vine iarasi. S-a scurs si saptamana asta... intr-un final realizezi ca traiesti in rutina. Ca mereu te grabesti si fugi de parca ai avea un pitbull in spate.

Am decis sa respir mai profund. Sa aleg altceva decat ce am la indemana. Sa fac ce simt si ce vreau, sa ies sambata la amiaza si sa savurez o cafea irlandeza. Sa ma asez pe coltul barului, sa ascult muzica si vad roz. Sa schimb idei, sa apreciez, sa rad si sa ma intorc fresh in fiecare luni.

... primavara mea :)

P.S. Si a voastra? Inca o coincidenta.

Am crezut intodeauna ca fiecare persoana pe care o intalnesti si pe care ajungi sa o descoperi, aduce ceva cu ea si ia ca amintire o parte din ce reprezinti. Nu ma refer numai la cei cu care petrecem o importanta parte din viata, ci si la cei care joaca roluri secundare. De multe ori intreb, eu ce aduc? Daca m-ai auzit macar o data spunand asta, inseamna ca eu deja am furat multe de la tine.

Mi se intampla sa cunosc persoane care mi se par interesante, care s-au format intr-un mod placut, care transmit ceva mai mult decat un zambet si cunostinte. Chiar nu ma pasioneaza cei care rezolva integrale in cateva secunde sau imi expun istoria Romaniei pana in prezent, in schimb apreciez oamenii care imi atrag atentia, ma invita in lumea lor si ma lasa sa-mi aleg ce imi place. Ce poate concura cu increderea deplina?

Chiar daca nu constientizam, sau nu mereu, suntem un puzzle in continua schimbare. Primim piese cu care construim si dam la randul nostru replici din ce avem deja pe masa. Sansele sa ajungem la aceeasi imagine sunt mici, insa din cand in cand descoperim persoane care au o parte din piesele de care avem nevoie si sunt dispuse sa ne ofere si noua cate o copie. Nu cred ca terminam vreodata jocul asta, mereu vom dori sa ne extindem, insa eu recunosc persoanele care mi-au si imi nuanteaza puzzelul. Tu poti face asta?

Acesta este un post dintr-un ciclu de postari "borrowed", ales de subsemnata cu grija. Creeaza imagini, se asociaza foarte bine cu muzica si porneste de la o poveste reala, prelucrata de Dorian intr-un mod de apreciat.

Prima gura de aer am luat-o in decembrie, dar pentru asta niciodata nu m-am considerat un om al iernii. Nu ma impac prea bine cu frigul sau cu fulgii (mai ales de cand port ochelari). Sau cel putin asta era impresia mea, pana de curand...

Imaginea seamna mult cu ce vedeam printr-un geam dreptunghiular, de pe marginea unei canapele. Stateam cu capul pe bratele incrucisate, la caldurica si visam. Urmaream cum cad fulgii, si se contureaza tot mai clar pe fundalul verzui-inchis al brazilor. Am stat asa vreo 10 minute...

Zilele astea a nins si mi-am adus aminte de momentul ala. Acum bucatelele de zapada imi par inofensive si nu cred ca e din cauza lentilelor de contact, cred ca e altceva...

Tocmai am primit pe e-mail un link spre piesa In the year 2525 de la o persoana pe care nu o cunosc, dar ii multumesc frumos (mai ales ca a facut public video-ul).

P.S. Daca nu mai retineti, a inceput aici.

P.S.S. Blogul meu devine strict muzical, dar asa nu-mi pasaaaaaaaaaa :)).

Vroiam sa postez piesa asta de cateva zile... imi rasuna in minte si nu o pot pune pe pause :).

Later edit: Vama Veche - Epilog, Nu am chef azi, Vara asta...

Niciodata sa nu uiti... de inima ta...

Pentru ca am vazut Puricele din ureche si am ras din toata inima. De fapt, toata sala vibra, nu doar subsemnata.

Mai jos un trailer, desi nu surprinde nici 5% din atmosfera.

Si cateva secvente comentate...

Cand eram mica si trebuia sa impart dulciuri, nu eram niciodata multumita de ce primeam. Ma incapatanam, dadeam din picioare si ma refugiam in camera... asteptandu-i pe ai mei sa vina la mine, poate chiar sa ma recompenseze.

Intr-o zi tata s-a hotarat sa-mi dea o lectie. Nu a mai impartit egal, ba chiar mi-a luat partea. Cea mai trista zi pentru copilul din mine si cea mai importanta pentru adultul de astazi.

Astazi am fost intrebata cat de sigura sunt de un lucru si am raspuns imediat: 80%. Interlocutorul meu a inceput sa rada si m-a intrebat cum am ajuns la procentul asta. Pentru mine e simplu, asa simt. Inima mea traduce intensitatea in procente (mai nou). Cifrele sunt clare, iar acum in mintea mea lucrurile-s prea aranjate ca sa le stric cu metafore. In plus, mi-am dat seama ca fiecare "vede" ce vrea. Sensul cuvintelor e relativ atunci cand incerci sa descrii un obiect sau sa argumentezi o decizie.

Eu propun un % pentru orice. Cred ca ar iesi o discutie foarte interesanta daca unul ar propune intrebarile (cuvintele) si celalalt ar raspunde in cifre. Ganditi-va la o nunta, la preot si un raspuns de genul: 89.7% in loc de "da" :))

Astazi fac o recomandare "verificata" pe propria piele. Fiind deja a 5-a zi (activa) de cand mi-am facut abonamentul la Gymbo Dance, m-am hotarat sa scriu si pe blog cateva lucruri despre ei.

Variantele sunt: dansuri, zumba, step aerobic, tae-bo, karate si pilates. Detalii despre program aici si la urmatoarele nr. de tel: 0758.132.192 & 0785.431.285.

Sincera sa fiu, in decembrie am fost in alt loc, dar nu ma simteam atat de bine ca aici. Poate ca sunt subiectiva, insa daca sunteti curioase si dornice de miscare, mobilizati-va! Eu m-am hotarat la 3 sedinte pe saptamana (Tae-bo si Step aerobic) si in mod uimitor, dupa 8 ore la servici, ma duc jumatate de oras si mai "muncesc" una.

Later edit: locatia salii.

Apar si eu intr-o poza, asa... pe jumatate :))

GYMBOdance from Ionel Spiridon on Vimeo.

Clipul l-am gasit intamplator pe youtube. Nu stiu ce anume imi place la piesa asta sau la videoclip si nici nu vreau sa ma chinui sa-mi explic, dar cert e ca de 3 saptamani e tot acolo, in topul meu.

She said, hello mister/ Pleased to meet ya...

When you feel comfortable you are blind. You miss opportunities, you miss life :).

E noua revelatie. Atunci cand iti gasesti un cuib, unde e cald si bine, unde poti adormi cu zambetul pe fata... vei dormi. Uiti de tine si de ce se intampla sub creanga ta. Nu mai experimentezi si nu o sa mai vrei sa-ti exersezi zborul.

Zonele de confort ne dau stabilitate, dar ne fura din orizont. Acesta se ingusteaza si devine infinit de mic, chiar daca nu vrem sa recunoastem asta. E greu sa facem primul pas si nici macar la al 5-lea nu vom pasi plini de siguranta, insa la un moment dat o sa realizam ca in directia noastra mai merg si alti oameni, descoperim ca ne descurcam in situatiile intalnite, iar in final parca toata schimbarea asta nu mai pare asa seaca ca la inceput. Devenim din nou curiosi, entuziasti si increzatori. Si da, nu-s toate roz. Pana la pasul 10 e posibil sa facem febra musculara sau intindere, dar dupa 3 km o sa avem niste picioare sieeecsiiii... si o sa merite. Trust me.

P.S. De fiecare data cand sunt pe punctul de a ceda, ascult Thunderstruck. Pentru mine face minuni.

In dimineata asta, in timp ce imi rimelam genele, ma gandeam la cat de frumos ar fi daca lucrurile ar fi mai naturale. Miscari line, legate, corelate cu ritmul muzicii. Acestea te fac sa pari un dansator bun, chiar daca nu te misti extraordinar. Nu arati fortat si nici nu pari "chinuit" de beat-ul care rasuna din boxe. Aproape aceeasi imagine, am avut-o la tae bo. Uneori ne sincronizam toate, alteori una din noi pierde ritmul... dar nu conteaza decat corectitudinea exercitiului. E important sa lucrezi muschii care trebuie, chiar daca la prima vedere, in oglinda, te vezi "altfel".

De multe ori chiar daca stii miscarea, corpul tau nu te asculta si n-ar trebui sa te fortezi pentru ca o sa pari doar o marioneta in mana unui papusar cu Parkinson...

Later edit: astazi ascultam tot Sade, mai ales ca am primit un CD cado' pe care deja il tocesc :).

Sade - By Your Side

Cu riscul ca transform blogul intr-unul doar cu muzica, astazi impartasesc cu voi o piesa draga mie :). Santana - While my guitar gently weeps

Scriam ieri intr-un mail ca nu am chef sa public, iar astazi trebuia sa fie la fel: o zi fara cuvinte. Ma gandeam la efect. La cum poate cineva sa iti schimbe atitudinea, doar prin prezenta, prin replici si imaginatie. Cum poti sa stai si 20 de minute la rand, fara sa iesi din vis. Departe de locul in care te-ai asezat, departe de orice ti se parea greoi in momentul ala. Pe o plaja, cu picioarele adancite in nisip si privirea in zare. Cu parul in vant, inspirand briza marii. Incearca sa simti nisipul, caldura soarelui, adierea... Incearca sa iti misti degetele de la picioare, sa te intinzi ridicandu-te pe varfuri si sa zambesti. Ai la ce :).

Creativity. Can't grow without it.

Later edit: A priceput cineva ce am scris mai sus? Nu? Ok :)). Poate trebuia totusi sa las ziua asta fara cuvinte.

Aseara m-am intors de la Timisoara, impreuna cu colegii mei. Pe drum am ascultat Queen (long live rock!). Piesa asta mi-a ramas in minte alaturi de imaginea parbrizului pestritat de picaturile de ploaie si de farurile masinilor care veneau spre noi.

P.S. Incercati KARAOKE pe "We will rock you", "We are the champions", "I want to break free", "I want it now" si imaginati-va o masina gonind in viteza, cu muzica la maxim si 5 oameni cantand in ea (majoritatea fara voce)...