Mintea noastra e in continua schimbare. Imi amintesc ca aveam vreo 12-13 ani si nu intelegeam adultii care nu aveau control asupra propriei vieti. Nu intelegeam de ce isi plang de mila, iar frica lor fata de diverse lucruri banale mi se parea nefondata. Atunci vedeam totul alb-negru si reduceam totul la decizii simple: da sau nu. Inclin sa cred ca eram usor mai naiva si egoista (inca sunt), dar pe de alta parte, gandirea mea era mai "sanatoasa". Cautam zilnic sa imbunatatesc ceva la mine, sa acumulez, sa fiu diferita, copy-paste-ul era o crima... indiferent in ce forma il regaseam.

Pe la 18-19 ani eram la facultate. Fericita ca am scapat de stresul Bacalaureatului, am inceput sa socializez mai mult si in general sa imi largesc orizonturile. La scurt timp m-am angajat, iar timpul pentru mine incepea sa fie tot mai putin; undeva pe drum, in perioada asta, mi-am pierdut si interesul fata de carti si informatia utila. Citeam doar pentru examene, dar si atunci ma bazam pe faptul ca pot sa scriu ceva pe o lucrare fara sa invat. Un strop de superficialitate combinat cu setea de libertate m-a indepartat usor de esenta mea. Preluam multe idei, insa cu siguranta nu le intelegeam cu adevarat.

Trei ani mai tarziu m-am trezit realizand ca sunt atat de confuza incat nici macar nu stiu care mai e culoarea mea preferata. O intrebare atat de banala la care aveam doua raspunsuri: unul veridic (s-a dovedit a fi cel real in timp) si celalalt - cel la care ajunsesem sa ma raportez in tot acest timp. Raspunsul care dadea "bine" si construia o imaginea care imi placea. A fost un moment in care am decis sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult. Aveam din nou o sete nebuna dupa carti de autodezvoltare, conversatii lungi si filozofice cu oameni de la care puteam sa "fur" cat mai multe. Fiecare gura de aer era traita si eram bucuroasa de fiecare iesire in mijlocul naturii - incepusem sa adun cate o piatra (sau scoica) din fiecare destinatie pe care o bifam si descopeream incet, incet ca ideile preconcepute te priveaza de experientele frumoase.

Calatoria mea nu s-a sfarsit nici macar acum; dar stiu ca m-am schimbat. Nu mai reactionez atat de usor si cred ca am un gram de rabdare in plus. Nu ma mai grabesc nicaieri. Vad si inteleg oamenii altfel (most of the time), iar concluziile nu mai sunt aceleasi. Am renuntat la unele copilarii, desi inca imi face placere sa fac prostioare in rand cu cei mici. M-am impacat cu gandul ca daca gresesc nu se termina lumea, dar in acelasi timp ma uimesc chiar si pe mine atunci cand fac ceea ce trebuie si nu pun orgoliul pe primul loc.

...Dar cireasa de pe tort, stiti care e? Ma uit cu placere la emisiunile politice... E clar, nu-i asa?! Imbatranesc.

Seasons come and go
But I will never change
And I'm on my way.

Nu stiu cum va priviti voi viata, insa eu ma uit la a mea si mi se pare ca unele lucruri mi s-au intamplat intr-un mod total imprevizibil. Mereu am crezut ca oamenii pe care ii cunoastem au un rol definit in existenta noastra. Pe cei importanti ii intalnim ca sa invatam o lectie, dar si ca sa le daruim o "amprenta" doar a noastra. Am scris despre asta prin 2011.

Aceeasi idee am mai studiat-o prin 2009. Viata mi se parea cel putin interesanta si am notat: "nu exista garantia ca nu o sa alegi ceva total opus mai tarziu". Dupa patru ani subscriu cu zambetul pe buze. Sa fie din cauza ca suntem mereu in schimbare? Raspunsul se lasa asteptat....

Postarea de astazi a plecat tot de la una mai veche. Un moment in care am lasat Sibiul pentru un weekend "al fetelor". Doua zile in care am descoperit o parte din ceea ce azi numesc prezent.

Viata e un joc de Tetris pe care nu il putem juca mereu asa cum vrem noi; apare piesa aceea care fie ne salveaza, fie ne strica jocul. Depinde de noi daca ne enervam sau luptam pentru un scor mai bun. Si va spun eu ca alegerea corecta e mereu: fight, fight, fight.

Ehe... clipul asta ma face sa zambesc larg. Sunt multe imagini carora le gasesc corespondenta. Sweet :).

Cand ascult piesa asta imi imaginez ca dansez. E printre putinele piese pe care le simt in sange si care ma fac sa vibrez. Ma duce cu gandul la noptile de vara petrecute aproape de plaja, la pasiunea si curiozitatea pentru nou, la miros de trabuc imbinat cu Disaronno...

N-am mai ascultat de mult timp Reamonn. Uitasem de ei, de faptul ca in trecut erau mereu inclusi in playlistul meu. Astazi in timp ce conduceam in drum spre casa, cu gandurile departe de ce se intampla in jur, ceva a reusit sa sparga balonul de sapun. La radio era piesa Tonight.








Daca tot sunt la capitolul I remember, as vrea sa mentionez si Afterglow - INXS.
Astea-s piese de tigare! Ofer Kent (neinceput) purtat zilnic in geanta de vreo 2 saptamani. Start betting :))

Later edit: Painted on my heart - The Cult ;).
Da, da... observ si eu ca ascultam doar muzica depresiva. Vreti si Anathema?

Ieri pe la amiaza am primit un telefon de la un fost coleg din liceu si m-am intalnit cu el la o poveste. El e la facultate in Cluj, ne vedem rar, dar cand reusim sa ne sincronizam nu ne mai tace gura. Aseara, "update-ul", a durat aproape cinci ore. De fiecare data vorbim despre aceleasi lucruri: relatii, liceu, amintiri, carti, filme etc., exact aceleasi teme pe care le aveam in drum spre scoala si inapoi (stam la doua blocuri).
Parca nu s-a schimbat nimic.

Azi facem o mica reuniune... mai mult de liceu, decat de clasa. Il sarbatorim (in 11 aprilie e ziua lui) si probabil ca o sa ne hlizim inca vreo 4 ore.

Later edit: poza este de la Balul din clasa a IX-a :)

Scriam azi intr-un comentariu ca am am iesit acum 100 de ani, Miss in Goga. Toate bune si frumoase pana am ajuns la facultate.
Eram intr-o zi in laboratorul de info si apare D-l Flopy care se ocupa cu organizarea balului, subiect care nu ma mai interesa dupa experienta pe care am avut-o in liceu...
Si de acolo nu mai stiu exact detaliile, dar am inceput sa povestim, eu i-am spus ca nu ma intereseaza si ca nu vreau sa ies in evidenta... iar el mi-a raspuns ceva de genu: "Nu vrei? Lasa ca am eu grija!".
Pe moment am crezut ca glumeste, nu l-am luat in seama.

A doua zi, ma duc la cursuri, pe atunci aveam pe Ratiu, ma apropii de usa si vad un afis cu o tipa... mi se parea cunoscuta... iar cand ajung langa el, imi dau seama ca sunt eu!



Era poza de mai sus, iar in josul paginii scria: "Who's the mysterious girl?". Am crezut ca inebunesc, l-am rupt... iar in momentul ala lumea care era in jurul meu s-a prins: "ea e!"...

M-am dus sa il caut pe Flopy in club, el ranjea satisfacut... eu probabil ca nu aveam o expresie prea placuta, desi acum mi se pare amuzant. A lipit mai multe, vreo 3 am rupt eu, restul nu mai stiu...
Cea mai tare faza a fost cu d-na care se ocupa de curatenie, care nu stia engleza si credea ca fata din poza, adica moi, a disparut.
Dupa am aflat ca avea poza si la messenger, cu statusul mentionat. Culmea e ca a mai primit informatii despre mine si asa.
In final, m-am inscris si eu in CSE, dar n-am stat foarte mult, ca mi-am gasit prin ei primul job... dar a fost frumos un semestru de studentie, pe vremea cand frecventam cursurile si seminariile... what a life!

De fiecare data cand imi lipseste energia de bifa o noua zi cu un sens si nu doar pentru a mi-o arunca secunda cu secunda in trecut, as vrea… as vrea altceva. Nu e foarte zen din partea mea, dar stiam asta inainte ca tu sa o gandesti.

Eu nu caut raspunsuri pe raftul de biografii din librarie, intr-o noua revelatie a unui umanoid, intinsa pe doua sute de pagini… mi le dau singura. Mereu am avut impresia ca eu trebuie sa ii fac pe ceilalti fericiti, iar fericirea mea depinde de restul... Are si afirmatia asta un sambure de adevar, dar nu e atat de mare pe cat il vedeam eu.
Imi amintesc aproape tot. Prima amintire de cand eram mica si de care sunt constienta, e de pe la vreo 4-5 ani… stiam putine lucruri si cel mai enervant lucru care mi se putea intampla era sa raspund la intrebarea: ”Cati anisori ai tu?”.
Imi amintesc cand m-am pierdut la tara, cand fugeam din casa incaltata cu pantofii aia naspaaaa, care trebuiau aruncati de mult, dar ai mei nu ma puteau desparti de ei… cand purtam rosu in intregime, every single layer. I never was the pink type.
Am auzit ca fericirea nu e zgomotoasa, tace si se ascunde… Eu o aud. Nu mereu. Doar atunci cand vreau si de cele mai multe ori ma lasa vorbind singura…