Dreaming of the sea, the sand, the wind...

De dimineata, m-am dus la automatul de cafea sa imi iau portia de energie. Cand ajung in dreptul masinariei, vad un nene mesterind la ea. Dezamagita, imi strang banutii in mana, fac ochi de puss in boots si astept sa mi se spuna: reveniti mai tarziu. Domnul imi arunca o privire si probabil impresionat de moaca mea, ma intreaba cum beau cafeaua: cu zahar si lapte, ii raspund. Selecteaza, trec cateva secunde si imi intinde paharul. Eu zambesc, incerc sa ii achit, dar ma refuza spunand ca azi face cinste femeilor :)). 

Imediat dupa faza asta, apare colegul meu... dar cum el nu incercuieste pe formulare litera F, ci M... nu a fost asa norocos.

Pe seara, pap ceva si ies cu bita. Pe drum, imi aduc aminte ca am nevoie de o lamaie pentru un sirop si ma indrept spre piata. Ochesc tinta si cumpar o jumatate de kg. Apoi niste banane. Vanzatoarea, o doamna la vreo 50 de ani, frumoasa, zambareata si cu un chip de om bun, incepe o conversatie:

- Va plac caisele?

- Asa si asa, nu ma omor dupa ele... (o banuiam ca isi face meseria prea bine)

- Va pun una, sa vedeti ce dulci sunt.

- Bine, va multumesc! 

Incerc sa plec, dar ea nu se lasa:

- Nu luati fructe pentru compot si gem?

Incep sa rad si ii raspund ca parca sunt prea tanara sa ma apuc de asta.

- Cum?! Nu! Va explic eu.. (si incepe)

Dupa vreo 5 minute de "small talk" despre retete, glicemia ei, micul dejun preferat si copii plecati in Grecia, imi spune: sa va arat ce branza buna am luat! Ce sa ii zic, altceva decat: ia sa vedem? Scoate dintr-o plasuta o cutiuta de la Hochland (cottage cheese) si mi-o ofera. Nuuu, multumesc! Dar, va rog... (daca mi-am cautat-o, eu si politetea mea...!)

Si uite asa, azi m-am ales cu o cafea, o caisa si o cutiuta de branzica de vaci. N-as pati si eu de astea in magazinele cu haine si pantofiori... tz tz...

Doar ca acum incerc sa nu beau mai mult de 2 cafele, atunci exageram :)).

P.S. E totusi un progres, mai ales sa am renuntat la Cola.
P.P.S. Ma gandeam astazi la serviciu ca sunt dubios de calma de cateva zile, desi doza e aceiasi... apoi mi-am adus aminte de bici. Acolo se duce energia mea... dap, inca n-am renuntat. Ma antrenez pentru Camino :))

Sunt de parere ca sintagma «clientul nostru, stapanul nostru» e (inca) luata de multi mot-a-mot si nu poate fi motto-ul unei firme care se respecta sau care isi respecta partenerii. Pot sa inteleg cum a aparut si de ce: pe vremuri cand o afacere insemna o croitorie, o bacanie, o frizerie etc. era normal sa incerci sa fidelizezi un client in acest fel, dar in prezent intr-o multinationala (sau nu numai) trebuie sa ai ceva mai multe atuuri cand iesi in piata.

Cati clienti, atatea necesitati. Nu sunt trasi la indigo si nu ii poti trata la fel, dar daca urmezi cateva principii de bun simt, in majoritatea cazurilor poti lega colaborari de lunga durata. Cand sunt in spatele biroului, reusesc de multe ori sa fiu mai flexibila decat sunt in mod obisnuit, sa imi pastrez mintea deschisa si sa nu ma cramponez la o procedura facuta de o minte umana incapabila de perfectiune. Atunci cand stiu ca putina inventivitate aduce profit, tind sa cred ca e mai bine sa nu aleg drumul scurt si batatorit. Ca sa citez un neamt cu simtul umorului: “daca mereu am fi spus nu putem sa facem X, inca am fi trait in copaci”. DAR, indiferent cat de mult imi doresc un client cu zambetul pe fata, incerc sa ii trasez niste limite si sa il formez dupa gustul meu pentru ca "asa cum il cresti, asa il ai".

Sunt clienti care ma suna si imi face placere sa vorbesc cu ei, sa colaboram si sa le gasesc solutii. Munca mea nu se rezuma doar la bani, iar ei apreciaza asta. Nu sunt un simplu executant care raspunde la mailuri sau la telefon, care ar face orice pentru incheierea unei vanzari... cu atat mai putin daca nu exista avantaje de ambele parti.

Imi e greu sa privesc cum unii se incapataneaza sa tina un client doar in amintirea vremurilor trecute. Portofoliul e un organism viu, iar din cand in cand, trebuie sa accepti ca e acest lucru e valabil si pentru cei care au facut odata parte din procentul 20%.

... te intreba cineva pe strada cat este ceasul. Veneam de la dentist, cu o falca si jumatate de barba amortita. In drum spre casa, doi oameni m-au intrebat de ora. Doi! Primului am incercat sa ii arat ceasul, insa nu a colaborat, asa ca a trebuit sa il bag sperieti incercand sa imi deschid gura si sa articulez cateva cuvinte. Cred ca a avut cosmaruri.

... te intalnesti cu vecinii in lift. Eu de cand m-am mutat in bloc, am intalnit vreo 9 vecini maxim. Evident ca nu ma astept sa dau nas in nas cu ei cand se deschid usile la parter sau la etajul la care stau. De multe ori ne speriem unul de altul. Bine, hai, eu sunt cea care tresare :)). Saaau, se intampla ca ieri: sa urce de la 5 la 9 fix in ziua in care incerc sa imi tin respiratia, inghesuita fiind de bicicleta.

Later edit / 20.08.13:
... usile se inchid, iar tu esti inca in lift. Dupa inca doua ore de plimbareala, inghesuita in 1.5 metri patrati, ajung la etajul meu - 7. Extenuata, pret de cateva secunde incerc sa scot bicicleta din lift dar nu reusesc. Se aude un zgomot, usile se inchid incep sa cobor. In mintea mea: nu, nu, nu. La parter, unul din vecini imi zambeste, ma pofteste amabil afara. Eu il refuz, el nu pricepe... dar ii fac semn sa urce si sa se faca mic, apoi ii explic cum m-a adus de la 7 la parter, ca sa ma plimbe pana la 1 :)).

De la sfarsitul toamnei 2012, sunt mandra posesoare a unei biciclete mult dorite.

Din nefericire, iarna a venit rapid si n-am apucat sa o folosesc, insa anul asta dupa verificarea "tehnica" am iesit cu ea la plimbare. Primul drum - un pic cam dificil pentru subsemnata - nu m-a "incantat" atat de mult precum credeam. Pedalam si ma gandeam ca trebuie neaparat sa ma reapuc de sala :)). 

De saptamana trecuta, m-am tot uitat lung la ea, iar ieri seara am iesit ca "fetele" prin oras si mi-am dat seama ca imi place la nebunie... aproape la fel de mult cat imi plac animalutele ;;). Astazi, fierbeam la lucru - vreau acasa! vreau acasa! - nu-mi statea mintea decat la ea. Zis si facut, mi-am definit un traseu de o ora, insa am prins gustul si am venit dupa doua :))). A fost prea placut ca sa nu profit de racoare si apus... In plus, am descoperit ca poate fi si utila. Ajunsa in zona pietei, m-am strecurat prin multime si am cumparat cate ceva proaspat... bun, bun, bun! Me happy :D.

Miercurea trecuta ne plimbam pe stradutele centrale are Brasovului cautand putina racoare  dupa o zi cu temperaturi ridicate;  la un moment dat conversatia ne este intrerupta de sunetul telefonului meu. La capatul firului – un bun prieten din Danemarca – imi propune sa vin la Sibiu in week-end ca sa ne vedem. Nu ii promit nimic concret deoarece nu planuisem nimic in sensul asta, dar ii spun ca ma gandesc si il anunt. Inchid, cantarim variantele, intrebam si alti prieteni daca sunt prin zona si ne hotaram sa plecam vineri dupa munca.

Joi dimineata, realizez ca avem o problema: cazarea. In oras era Artmania, totul rezervat, la ai mei eram prea multi pe metru patrat… asa ca incep un maraton al telefoanelor – de la pensiuni la hoteluri, de la 3 margarete la 4 stele :)). Intre timp, o prietena imi spune ca ei merg sambata pe valea Avrigului la o cabana si ne invita si pe noi. Realizez ca provocarea e si mai mare – cine iti inchiriaza doar pentru o noapte cand ar putea foarte simplu sa dea camera unora care vin si stau 2 nopti. Premisele week-endului perfect nu erau chiar cele mai bune… insa dupa vreo 11 telefoane si doua ore nemuncite, succesul se intrevedea.

Vineri ne echipam, plecam la drum si ne cazam. Doamna de la receptie ne intreaba daca dorim sa vedem camera inainte, ne uitam unul la altul, spunem „da” si dupa vreo doua culoare si trei scari, ajungem in fata usii. Spatioasa si curata, cu o baie mare, ne declaram multumiti. But waaait, tipa ne intreaba: ati luat cu aer conditionat? Mai schimbam o privire, zarim aparatul pe perete si raspund „da” din nou, dar cu jumatate de gura pentru ca nici macar nu mi-am pus problema ca ar trebui sa platim extra pentru serviciul asta… in Sibiu. Coboram sa completam fisa si aflam ca de fapt pretul gigantic nu contine decat micul-dejun. Aerul era inca 20 RON, nu de alta… doar ne aflam pana la urma intr-o tara in care costurile astea-s ridicate :D. Bineinteles ca nu avea sens sa ne zgarcim pe canicula, insa am avut grija sa abuzam de „generozitatea” gazdelor :)). Micul dejun – al campionilor – a fost decent… insa am papat mult mai bine in locuri unde nu m-as fi asteptat. Pana aici totul frumos, desi-s carcotasa :D…

Iesim in oras, cu stomacul lipit de sira spinarii, avem aceiasi surpriza: full peste tot. Luam Piata Mare la picior, Piata Mica, mai socializam cu oamenii, insa o ora mai tarziu eram la fel – morti de foame. Vorbim cu ceilalti prieteni, ei se opresc la Cotton, dar fara succes. In final ajungem pe terasa de la Vintage – care pentru mine a fost o surpiza placuta. Nu comentez nimic aici si nici sa am, nu vreau :)). Seara s-a terminat cu o plimbarica pe centru si cu vesnica discutie: Sibiu versus Brasov. Brasoveanu doar nu era sa laude Sibiul, desi ii placeeee… Pam-pam. 

A doua zi, mirificul mic dejun, o cafeluta cu prietenul de la care a pornit totul si pranzul la ai mei. Era 16:00 si deja ne intrebam cum mai papam si gratarelu’ de la cabana. Eh, ne-am sacrificat :D. Dupa cateva povesti, impreuna cu putina salatica, niste cartofi prajiti la ceaun si diverse bauturi… a alunecat usor :)). Duminica am vizitat Palatul Brukenthal din zona, am baut o socata, si ne-am intors acasa.

Concluzia: Never have plans for the future as you never know how things will turn out :)

In urma cu vreo doua saptamani, am fost plecata impreuna cu ai mei la bunici. Nu ma duc des, insa in ultimii ani am inteles ca trebuie sa profit de momentele cu ei deoarece au totusi o varsta – 87 si 89 de ani. Ei locuiesc undeva in nordul tarii, cam de pe unde se agata harta in cui. Atat de aproape de granita, incat cei de la Vodafone au senzatia ca sunt in Moldova si ma informeaza ca sunt pe roaming.

Acolo totul e frumos, verde, liniste, oarecum pur. Miroase incredibil de bine, aerul e curat si desi sunt nascuta in Ardeal, simt de fiecare data ca ma intorc la radacini. Am plecat oarecum trista din curtea lor, as mai fi ramas o saptamana.

Dupa vreo doua zile petrecute impreuna, bunicul nu s-a simtit foarte bine si l-am dus la spital. Am avut o noapte de stress, insa in final totul s-a terminat asa cum speram. Toata aceasta agitatie ne-a speriat, dar a adus si momente frumoase. Motiv pentru care am tinut sa bloguiesc :).

Mi-au ramas in minte conversatiile cu bunica; ne povestea cum s-au intalnit. Ca ea nu prea se dadea in vant dupa el - ea avand o personalitate mai puternica, i se parea ca bunicul e un pampalau :)). Ba chiar avea o porecla pentru el, pe care inca o mai foloseste cand face misto de el. Erau vecini, stateau vis-a-vis, iar cand se ara pamantul mereu aveau discutii pentru ca bunicul ii strica nu stiu ce delimitare intre terenuri pe care familia ei o facea (nu-mi aduc aminte regionalismul). Mi-o si inchipui boscorodindu-l, chiar si la varsta asta inaintata are sange in ea. Dar in final, asa moale cum e (cel putin aparent), bunicul a convins-o si au 60 de ani impreuna. O vesnicie, nu-i asa? Bineinteles, nu totul a fost roz, dar au fost mereu acolo unul pentru celalalt.

Cand l-am dus la spital, bunica a ramas acasa. L-a vizitat a doua zi, l-a si certat ca munceste prea mult (el inca se simte tanar :P), insa ce m-a marcat a fost o conversatie telefonica la care am asistat in ultima zi in care am fost sa il vedem (eu si sora mea am plecat mai repede decat ai mei). Bunicul ii vorbea cu dor, subiectele lor aveau continuitate, radea des, iar in final si-a luat la revedere si a spus: „te sarut!”. Hahahhaha, ce dragut!

A, si a mai fost o faza: l-am intrebat cum e in salon – mai statea cu 2 domni la vreo 55 si 65 de ani la care s-a referit numindu-i mosnegi… in conditiile in care el are 89 impliniti. V-am spus ca se simte tanar :)).

Mi-am dat seama ca ei sunt printre putinii oameni pe care ii apreciez cu adevarat. Cand ma gandesc la modul in care si-au trait viata, la cat au muncit si inca muncesc (gradina si pamanturile lor arata mereu ingrijite) sunt mandra ca sunt ai mei.

P.S. Pozica e de la Prut. Am mers cu sora mea intr-o zi pana la granita, era si pacat sa nu ajungem la cat de aproape era :).

De fiecare data cand povestesc cu cineva despre dentisti, inevitabil se ajunge la intrebarea: "cat mai costa o plomba?" Raspunsul pare sa lamureasca toate dilemele pe care le-ar putea avea interlocutorul meu referitor la profesionalismul medicului care ma tine cascata si tintuita in scaunul de tortura. Daca e sa fac o analogie cu o alta intrebare deloc cuprinzatoare, dar la care apeleaza multi atunci cand se documenteaza pe tema creditelor, m-as referi la "cat platesti dobanda la banca X?". Am I right?...

Gandindu-ma la subiectul asta, am realizat ca unii dentisti sunt mai smecheri decat camatarii. Astia iti iau si banii si iti scot si dintii :)).