In urma cu vreo doua saptamani, am fost plecata impreuna cu ai mei la bunici. Nu ma duc des, insa in ultimii ani am inteles ca trebuie sa profit de momentele cu ei deoarece au totusi o varsta – 87 si 89 de ani. Ei locuiesc undeva in nordul tarii, cam de pe unde se agata harta in cui. Atat de aproape de granita, incat cei de la Vodafone au senzatia ca sunt in Moldova si ma informeaza ca sunt pe roaming.

Acolo totul e frumos, verde, liniste, oarecum pur. Miroase incredibil de bine, aerul e curat si desi sunt nascuta in Ardeal, simt de fiecare data ca ma intorc la radacini. Am plecat oarecum trista din curtea lor, as mai fi ramas o saptamana.

Dupa vreo doua zile petrecute impreuna, bunicul nu s-a simtit foarte bine si l-am dus la spital. Am avut o noapte de stress, insa in final totul s-a terminat asa cum speram. Toata aceasta agitatie ne-a speriat, dar a adus si momente frumoase. Motiv pentru care am tinut sa bloguiesc :).

Mi-au ramas in minte conversatiile cu bunica; ne povestea cum s-au intalnit. Ca ea nu prea se dadea in vant dupa el - ea avand o personalitate mai puternica, i se parea ca bunicul e un pampalau :)). Ba chiar avea o porecla pentru el, pe care inca o mai foloseste cand face misto de el. Erau vecini, stateau vis-a-vis, iar cand se ara pamantul mereu aveau discutii pentru ca bunicul ii strica nu stiu ce delimitare intre terenuri pe care familia ei o facea (nu-mi aduc aminte regionalismul). Mi-o si inchipui boscorodindu-l, chiar si la varsta asta inaintata are sange in ea. Dar in final, asa moale cum e (cel putin aparent), bunicul a convins-o si au 60 de ani impreuna. O vesnicie, nu-i asa? Bineinteles, nu totul a fost roz, dar au fost mereu acolo unul pentru celalalt.

Cand l-am dus la spital, bunica a ramas acasa. L-a vizitat a doua zi, l-a si certat ca munceste prea mult (el inca se simte tanar :P), insa ce m-a marcat a fost o conversatie telefonica la care am asistat in ultima zi in care am fost sa il vedem (eu si sora mea am plecat mai repede decat ai mei). Bunicul ii vorbea cu dor, subiectele lor aveau continuitate, radea des, iar in final si-a luat la revedere si a spus: „te sarut!”. Hahahhaha, ce dragut!

A, si a mai fost o faza: l-am intrebat cum e in salon – mai statea cu 2 domni la vreo 55 si 65 de ani la care s-a referit numindu-i mosnegi… in conditiile in care el are 89 impliniti. V-am spus ca se simte tanar :)).

Mi-am dat seama ca ei sunt printre putinii oameni pe care ii apreciez cu adevarat. Cand ma gandesc la modul in care si-au trait viata, la cat au muncit si inca muncesc (gradina si pamanturile lor arata mereu ingrijite) sunt mandra ca sunt ai mei.

P.S. Pozica e de la Prut. Am mers cu sora mea intr-o zi pana la granita, era si pacat sa nu ajungem la cat de aproape era :).

Acesta e titlul unei carti scrise de catre Seth Godin si imprumutata de la furnizorul meu de lectura care vine mereu cu ceva diferit si nou acasa. Pana si asta il face pe el de neinlocuit. Faptul ca alege dintr-un raft ceva ce nu multi ar observa, mie mi se pare irezistibil.

Cartea merita citita de orice persoana interesata de ceea ce lasa in urma ei - munca, relatii interpersonale... tot ce se poate transforma in "arta". Da, orice e facut cu pasiune si generozitate te poate transforma intr-un artist si nu e necesar sa stii sa pictezi!

Rezumatul cartii se traduce prin daruire. Trebuie sa oferi totul in orice pozitie te-ai afla. Sa o faci zilnic cu zambetul pe fata chiar daca stii ca exista posibilitatea sa te opresti la un moment dat; dar nu sa renunti pentru ca ti se pare ca e mai simplu sa incepi de la zero si nici sa te complaci. Mediocritatea si docilitatea sunt pentru cei care se simt confortabili cu o norma in fabrica sau un target atins intr-o corporatie care nu are nevoie de viziune. E greu sa te ridici de fiecare data cand ideile tale sunt abandonate din lipsa de interes sau sa faci un efort zilnic pentru cel de langa tine doar pentru ca exista, insa eu cred ca e o lectie pe care trebuie sa o invatam pentru a progresa. Tentatia de a cuantifica acest schimb in favoarea noastra si de a spune "stop joc" e mare, mai ales cand implicam ceva orgoliu si egoism... dar uneori se poate dovedi o miscare gresita. Ok, daca nu primim nici macar recunostinta in schimb, poate nu o facem suficient de bine sau poate e timpul pentru o schimbare... cantariti decizia cu intelepciune si actionati.

Exista 7 calitati care construiesc un om indispensabil, insa mie imi place in mod special ultima - detinerea unui talent unic - citez "Cand cunoasteti pe cineva trebuie sa aveti o superputere. Daca nu aveti, nu sunteti altceva decat o strangere de mana". Acum ganditi-va la oamenii pe care ii apreciati. Toti au ceva special, nu-i asa? Supraputerea lor e ceva ce v-a facut sa ii tineti minte si sa ii doriti in jurul vostru.

Daca aveti timp merita sa aruncati o privire si catre Seth Godin, iar daca va place recomandarea de astazi puteti cauta cu incredere si cartea "Triburi".

Duminica frumoasa!

De o saptamana vreau sa scriu despre Camino si vad ca Brylu mi-a luat-o inainte... iar eu, care credeam ca subiectul asta o sa fie unul SF pentru multi... tz tz.

Camino este un pelerinaj celebru care a fost facut in nordul Spaniei secole de-a randul. Se spune ca "El Camino" se asterne sub Calea Lactee si urmeaza liniile de forta magnetica ce reflecta energia primita de la acele asezari de stele de deasupra lui. Aceasta energie vibreaza la o frecventa foarte inalta si, atunci cand este experimentata de o constiinta umana, induce claritate in gandire, o traire deosebita a unor experiente prezente si trecute, activand in acelasi timp amintiri de mult uitate. Suna interesant, nu-i asa? Pentru mine a sunat inca din prima clipa.

Intr-o sambata, in urma cu vreo luna, ma uitam la TV si am vazut-o pe Mihaela Tatu dand un interviu. Nu sunt un fan, insa subiectul mi-a captat atentia. Am ascultat cum isi descria calatoria pe El Camino Santiago de Compostela si mi-am dat seama ca este cu siguranta o experienta inedita. Dar oare as putea sa fac asta vreodata? Vocile rautacioase (si nu cele din mintea mea!) spun ca eu ma plang si doar la o plimbarica, dar pe Camino... Bla bla...  

Revenind - dupa ce am stins TV-ul mi-a ramas ideea asta in cap, apoi am uitat-o. Intr-una din zile, dupa ce am venit la Brasov, ma plimbam cu sora-mea prin oras si am intrat intr-o librarie. Ghiciti peste ce am dat! O carte despre aceast drum - CAMINO - O calatorie a spiritului de Shirley MacLaine. Nu m-am putut abtine, am cumparat-o, iar in concediu am citit-o cu mult drag. Am trait fiecare descriere a autoarei ca si cum as fi fost acolo langa ea (cu mici exceptii cand se abera, iar mintea mea se desprindea de unele filozofii care nu erau in concordanta cu propriile idei... deh... de asta suntem diferiti!).

Mai jos, un video cu mai multe info. Ma tot gandesc daca o sa conving pe cineva sa faca asta cu mine... dar daca ei s-au hotarat, inseamna ca nu e imposibil! :)). Mai sunt oameni cu idei traznite!

Poate ca pentru unii dintre voi e prematur sa analizati anul in curs si sa faceti planuri pentru urmatorul, insa eu, un om al planurilor, incep deja sa "bugetez" viitorul urmatoarelor 365 de zile. Ma gandeam ca fata de unii ani, am crescut si am invatat multe. Am calatorit, am simtit, am experimentat si indraznit sa fac pasul cel mai greu - cel in afara zonei noastre de confort.

E greu pana inveti sa te responsabilizezi singur. Pana nu esti pus in fata faptului implinit, pana nu devii independent si nu simti un pic "greul"... realitatea nu e roz si nici pufoasa. "Greutatea" e relativa si fiecare o resimte diferit in functie de calitatile, aptitudinile si determinarea care zace in el. Eu fac lucruri pe care altii le gasesc dificile, iar altii se amuza cand le spun "maruntisurile" care m-au incomodat (citit speriat) la un moment dat.
Exemplu cel mai banal pe care il gasesc: mersul cu trenul. Na, pentru subsemnata, acest act era o chestie relativ noua. Desi nu m-am nascut in masina si stiam cum arata gara, nu aveam nici cel mai mic habar de tot ce se intampla acolo. Nu stiam sa citesc tabele, nu stiam care linie e a mea, in care tren sa ma urc, cum sa caut o calatorie spre o anumita destinatie etc... iar eu ma consider (si sunt!) inteligenta, dar cu toate astea tot m-am urcat intr-un alt tren. Norocul meu a fost ca-s sprintena si am realizat in ultimele 5 minute ca parca nu se leaga ceva :)). La fel de banal e si cu aeroporturile. Inainte eram in ceata doar cand auzeam: gate, check-in si transfer... singurul cuvant care imi placea era "duty-free" :D.

Ideea la care am ajuns cu toate astea e alta: increderea si atitudinea. Uneori face mai mult decat un sac de experienta. Nu e usor de dobandit si nici nu ai certitudinea ca ramane la acelasi nivel. Asta-i partea mai putin frumoasa, dar metoda "only forward, keep on pushing" aduce rezultate mereu.

P.S. Ar fi amuzant sa aud cateva banalitati si din partea voastra :). Indrazniti sa va aratati vulnerabilitatile? :))

Avem si episodul doi de pe ConstruimImperii.ro - by Daniel Zarnescu

Acesta este un post dintr-un ciclu de postari "borrowed", ales de subsemnata cu grija. Creeaza imagini, se asociaza foarte bine cu muzica si porneste de la o poveste reala, prelucrata de Dorian intr-un mod de apreciat.