Cu mintea odihnita, sau nu.

Privesc pe geam imaginile ce se schimba precum diapozitivele unui diafilm. E insorit, padurea e stapanita de un verde greu de asortat si am senzatia ca am luat prea in serios codul galben de care ne-au atentionat meteorologii. Sper totusi sa nu ma topesc pana la destinatie. Mintea mea zboara acompaniata de albumul "Viva la vida" al celor de la Coldplay. Imi dau seama brusc ca pot spune ca ma simt bogata, desi in acelasi timp am senzatia ca am 16 ani si sunt obligata sa astept varsta majoratului pentru a intra in posesia mostenirii.

M-am saturat sa observ in jur zambete din complezenta, oameni care inconstient spera ca relatia pe care o au e mai buna decat ce au avut odata, sa aud ca va declarati iubirea si ca sunteti indragostiti, dar mintiti atunci cand vi se pare ca adevarul v-ar "dezbraca" de putere in fata celuilalt. Halal dovada de incredere.

Citeam weekendul trecut cartea "Dragostea dureaza 3 ani" de Frederic Beigbeder. Mi-a imprumutat-o cineva si trebuie sa recunosc ca  m-am simtit revoltata de titlul ei, dar cu rasfoirea paginilor m-am emotionat, am ras si m-am intristat gandindu-ma ca unii nu au puterea sa lupte pentru ceea ce simt, iar in final am ajuns sa o recomand ca o lectura usoara, dar frumos construita. 

Un scurt fragment:

A fi singur a devenit o boală ruşinoasă. De ce oare fuge lumea de singurătate? Pentru că ea te obligă să cugeţi. În zilele noastre, Descartes n-ar mai scrie "Cuget, deci exist". Ar spune: "Sunt singur, deci cuget". Nimeni nu vrea singurătatea, pentru că ea îţi lasă prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist.