Pe langa activitatea zilnica (care e total diferita de tot ce inseamna HR), atunci cand a fost nevoie am selectat oameni si i-am intervievat. Concuziile mele pana acum:

- regula lui Pareto functioneaza si aici. 20% din candidati se potrivesc cerintelor impuse, restul nu au nici o legatura

Probabil ca eu sunt construita altfel, insa e de bun simt sa stii la ce job aplici si ce presupune. Printre CV-urile triate gasesc de multe ori oameni care nu au nici macar cea mai mica legatura cu domeniul asta, insa isi depun candidatura. Mi se pare corect sa plec mereu de la premisa ca tot ce e trecut in CV e real, dar de multe ori descopar ca ma insel. Putin rezista tentatiei de a-si inflori putin (sau MULT) imaginea.

- aspectul unui CV spune multe despre cel care l-a intocmit
- cei mai buni oameni din domeniu nu au nevoie de un CV
- cei buni sunt cautati, nu isi depun candidatura
- daca intarzie la intalnire si nu anunta, cu siguranta nu e ceea ce cauti. In cazul in care nu vine, gandeste-te ca ti-a facut un bine. Noteaza-l si nu il mai chema in viitor.

- chiar daca un om ti-a placut prima data, cheama-l si a doua oara, chiar si a treia. E posibil sa descoperi o cu totul alta persoana.
- nu te grabi niciodata, chiar daca esti presat de timp
- cere si parerea echipei in care vrei sa il integrezi. E important sa il placa (small joke: daca e o tipa si arata bine, baietii vor spune in 90% din cazuri DA).

In final, ideea postului nu urmareste in nici un caz emiterea unor sfaturi, ci pur si simplu cred ca e reactia mea la discrepanta pe care o observ intre nivelul de pregatire si pretentiile emise de posibilul angajat. Ca in orice alt schimb, trebuie sa oferi... ca sa primesti.

Ea trebuie sa fie mereu informata, aranjata, frumoasa, o buna amanta si gospodina, vesela si descurcareata. Puternica in fiecare zi, plina de energie si intelegatoare cu EL. In acelasi timp, pretentia e pe masura din partea femeii. Mereu invingator, barbat de succes, frumos, excelent amant, educat, atent la ea si la starile ei emotionale (deh!), romantic etc. You know, the basic stuff.

Si ca intr-o viziune corporativa, daca ceva nu functioneaza la limite maxime, se inlocuieste. Nu avem timp sa investim sau sa tragem impreuna atunci cand ajungem in the Dip. Devenim egoisti. Suntem focusati pe scopurile noastre si orice ne impiedica sa dobandim perfectiunea, se inlautura ca o ramura uscata de orhidee. Dorim sa inflorim, nu-i asa? De ce sa pierdem resurse hranind ceva ce nu o sa mai faca flori?

Recunosc ca dintotdeauna am urat sa imi pierd vremea. E o chestie pe care o repet si care de cele mai multe ori e o iluzie. Timpul nu se pierde, se investeste. Nu poti construi un castel intr-o zi, poate doar pe plaja... iar valurile marii nu iarta.

Cred ca ar trebui sa invatam cu totii sa fim supportive, sa ii intelegem mai mult pe cei din jur si sa nu mai fim atat de egoisti. Sa avem rabdare si sa tragem impreuna cu ei sau pentru ei cand au nevoie.

P.S. 5 minute mai tarziu... :)

If you want to go fast go alone. if you want to go far go together. - Proverb african

Acum doi ani in Rhodos descopeream locul acesta si mi-am dat seama ca imi doresc o camera alba, flori verzi sau ca zapada.

Daca in mod normal netul este un ingredient nelipsit din viata mea, de cateva zile stau departe de el (fortat). Dupa ora 5 incerc sa imi ocup timpul altfel. Observati cuvintele cu italic... sufar :), insa pe de alta parte, am descoperit ca fac mult mai multe daca nu sunt conectata. Lucruri utile, frumoase, relaxante, in natura.
Scurt exemplu: cititul. Am o noua carte de pe noptiera - Arta simplitatii - Dominique Loreau. Acolo am gasit un cuvant care mi-a trezit interesul.

Ikebana este concretizarea cea mai reprezentativa a cultului pentru frumos, prezent de-a lungul istoriei in universul spiritual japonez. Este aducerea vietii vegetale la dimensiunile unei incaperi, unei vaze. Aranjarea florilor este o expresie a vitalitatii, a competitiei neintrerupte dintre viata si moarte, o arta incarcata de simboluri care a devenit o parte indispensabila a interioarelor japoneze. Placerea pentru aranjarea florilor cauta sa exprime pacea sufleteasca, echilibrul din natura si al naturii cu omul. In aranjamentul florilor se urmaresc cateva reguli specifice si necesare cum ar fi forma imperfecta, neregularitatea, infatisarea simpla, saraca, dar in acelasi timp delicata, fragila...    

Un samurai putea sa fie preocupat de actiunile sale mai mult decat orice dar in acelasi timp putea gasi o mare satisfactie si liniste sufleteasca privind o modesta floare, intr-un tot atat de modest vas. Conceptia care-l ajuta pe vechiul samurai sa imbine viaţa de razboinic, tumultoasa si aspra, cu celelalte preocupari, il ajuta pe japonezul de azi sa se adapteze trepidantei vieti moderne. Sa muncească intr-un ritm fascinant, dar sa poata ramane netulburat si linistit ore in sir in fata frumusetilor naturii, a unui aranjament floral sau a unei cesti cu ceai.

Am un nou scop pe termen scurt, sa studiez japonezii :))
Va rog contemplati!

Pe Seth Godin l-a descoperit in urma cu un doi ani, cand mi s-a inmanat cartea lui - Triburi. O lectura interesanta, care mi-a conturat destul de bine definitia unui manager si a unui lider. Cateva luni mai tarziu, in biroul providerului meu de inspiratie, o alta carte scrisa de Godin imi atragea atentia - despre Esti de neinlocuit?.

Ieri rasfoindu-i blogul, m-am oprit asupra altui titlu - The Dip, iar aseara stand in pat si sorbind din ceai, ideea in jurul careia se contureaza aceasta cartica (43 pg.) m-a dus cu gandul la momentele in care am trecut si eu prin aceasta "coborare" care preceda linia de finish.
In principiu, orice proiect pe care il incepem (profesional, personal) il abordam cu optimism si entuziasm, insa odata cu trecerea timpului resursele pe care suntem dispusi sa le investim scad. Atunci trebuie sa ne hotaram daca ne dorim sa renuntam sau sa mergem inainte atat cat este nevoie pentru a reusi sa ne atingem scopul propus. Insa langa partea buna a lucrurilor (the Dip, in cazul nostru) regasim alte doua situatii pe care trebuie sa le recunoastem Cul de Sac (un drum care nu duce nicaieri) si The Cliff (varianta in care totul pare ca merge ok o vreme, dar in final se termina prost). Suna complicat? Continuati sa cititi cartea, poate e doar o coborare :).

Revenind la sederea confortabila din varful patului, ma gandeam ca exista multe momente in viata cand pur si simplu te saturi. Vrei sa renunti. La job, la sala, la orice situatie dificiala care iti macina gandurile. Simti ca ai nevoie de o gura de aer proaspat si incepi sa schimbi lucruri. Faci alegeri ireversibile care in timp se dovedesc inspirate sau... nu. De ce? Pentru ca panica functioneaza asemenea cetii. Nu ne permite sa vedem ce urmeaza, iar daca gonim cu 130 km la ora s-ar putea sa avem mici surprize.

Imi vin in minte doua chestii:

1. Cand nu stii ce sa faci, asteapta. - cu precizarea ca eu vad citatul asta mai mult pentru oamenii impulsivi. A astepta nu inseamna a amana o decizie foarte mult timp.
2. O regula de sah - Atunci cand atingi o piesa de sah si o muti, nu te mai poti razgandi. Mutarea e definitiva. Pe de alta parte, daca iti arati intentia de a o muta, dar in acelasi timp degetul tau nu se dezlipseste de ea, poti sa te hotarasti la o varianta diferita.


Tu cum esti? Dar mai important, unde?

Degetele tale ating tastatura, vrei sa scrii, insa nu te hotarasti la o idee. In timp ce iti retragi usor mainile in apropierea SPATIULUI, simti marginile tari ale literelor: A, S, L, K, J, Z, X, M. Te uiti lung la ele incercand sa formezi un cuvant... insa realizezi ca nu o sa aiba o logica. Telefonul iti suna si abandonezi totul.

E si maine o zi.

 

#driving # music

Mintea noastra e in continua schimbare. Imi amintesc ca aveam vreo 12-13 ani si nu intelegeam adultii care nu aveau control asupra propriei vieti. Nu intelegeam de ce isi plang de mila, iar frica lor fata de diverse lucruri banale mi se parea nefondata. Atunci vedeam totul alb-negru si reduceam totul la decizii simple: da sau nu. Inclin sa cred ca eram usor mai naiva si egoista (inca sunt), dar pe de alta parte, gandirea mea era mai "sanatoasa". Cautam zilnic sa imbunatatesc ceva la mine, sa acumulez, sa fiu diferita, copy-paste-ul era o crima... indiferent in ce forma il regaseam.

Pe la 18-19 ani eram la facultate. Fericita ca am scapat de stresul Bacalaureatului, am inceput sa socializez mai mult si in general sa imi largesc orizonturile. La scurt timp m-am angajat, iar timpul pentru mine incepea sa fie tot mai putin; undeva pe drum, in perioada asta, mi-am pierdut si interesul fata de carti si informatia utila. Citeam doar pentru examene, dar si atunci ma bazam pe faptul ca pot sa scriu ceva pe o lucrare fara sa invat. Un strop de superficialitate combinat cu setea de libertate m-a indepartat usor de esenta mea. Preluam multe idei, insa cu siguranta nu le intelegeam cu adevarat.

Trei ani mai tarziu m-am trezit realizand ca sunt atat de confuza incat nici macar nu stiu care mai e culoarea mea preferata. O intrebare atat de banala la care aveam doua raspunsuri: unul veridic (s-a dovedit a fi cel real in timp) si celalalt - cel la care ajunsesem sa ma raportez in tot acest timp. Raspunsul care dadea "bine" si construia o imaginea care imi placea. A fost un moment in care am decis sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult. Aveam din nou o sete nebuna dupa carti de autodezvoltare, conversatii lungi si filozofice cu oameni de la care puteam sa "fur" cat mai multe. Fiecare gura de aer era traita si eram bucuroasa de fiecare iesire in mijlocul naturii - incepusem sa adun cate o piatra (sau scoica) din fiecare destinatie pe care o bifam si descopeream incet, incet ca ideile preconcepute te priveaza de experientele frumoase.

Calatoria mea nu s-a sfarsit nici macar acum; dar stiu ca m-am schimbat. Nu mai reactionez atat de usor si cred ca am un gram de rabdare in plus. Nu ma mai grabesc nicaieri. Vad si inteleg oamenii altfel (most of the time), iar concluziile nu mai sunt aceleasi. Am renuntat la unele copilarii, desi inca imi face placere sa fac prostioare in rand cu cei mici. M-am impacat cu gandul ca daca gresesc nu se termina lumea, dar in acelasi timp ma uimesc chiar si pe mine atunci cand fac ceea ce trebuie si nu pun orgoliul pe primul loc.

...Dar cireasa de pe tort, stiti care e? Ma uit cu placere la emisiunile politice... E clar, nu-i asa?! Imbatranesc.

In urma cu cateva saptamani, la redeschiderea salii mari a teatrului brasovean "Sica Alexandrescu", am urmarit un spectacol plin de umor si emotie - Caramitru si Malaiele / cate-n luna si in stele. Au fost doua ore din viata pe care le-am trait intr-un mod atat de placut, incat si la cateva zile dupa aceea, am rememorat cateva scene si nu m-am putut abtine sa nu caut o alta doza din ceea ce se pare ca a fost un drog. De la glumele celor doi artisti, la muzica (geniala) a lui Adrian Naidin... totul mi s-a parut perfect.

In dimineata aceasta, o poezie de-a lui Malaele mi-a readus pofta de scris:

A fost odata un om

Ce-a vrut... a fost un pic...

Si el acolo un om...

Un fel de... cum sa zic?...

Natura noastra condamnata,

Sa-ncapa in "a fost odata..."

... si mi-am amintit ca in urma cu cativa ani, de fiecare data cand aveam ceva in minte, imi transformam gandurile in strofe... acum ele se regasesc aici, asa cum ale altora raman in culorile tablourilor pe care le picteaza sau in notele muzicale pe care le canta.

Vreau la teatru!

Saptamana trecuta, in zilele in care ploaia s-a indurat, am iesit la plimbare cu bicicleta. Nu aveam o ruta stabilita, asa ca am decis sa explorez zona. Trei zile la rand am pedalat fara sa ma plictisesc.

Mirosul ierbii, adierea vantului, macii, cerul si cantecul pasarilor se imbinau perfect. M-am intors acasa multumita ca sunt atat de aproape de natura :).



Cainele care latra nu musca, insa la ce sa ne asteptam de la cel care doar ne priveste?

Ma gandeam astazi ca tacerea este periculoasa si parsiva. In spatele unor ochelari de soare, acolo unde ajunge lumina cand trece de cornee, stau in liniste gandurile noastre. Unii le impartasesc, altii le ascund pentru a-si atinge scopurile sau a-si masca suferinta. Ofera doar un strop de informatie, cat sa nu fie banuiti, judecati sau invinsi de catre adversari. Atunci cand cuvintele sunt putine, mintea e ocupata cu detaliile noilor planuri.

Tacerea.

Atunci cand te intorci acasa dupa o zi de munca infernala si ajungi in fata usii fara sa iti amintesti ce ai intalnit pe traseul tau.

Tacerea.

Dupa o cearta.

Tacerea.

Dupa o impacare, cand nu mai e nevoie decat de priviri si zambete cu subinteles.

Tacerea.

Mie personal imi displace (stiu ca stiti asta :)))

Un sezlong din denim imi sustinea greutatea intr-una din zilele trecute. Stateam cufundata in panza albastra incercand sa imi eliberez mintea de gandurile de peste zi. Urmaream dansul a doua petale de mar care se alintau in adierea vantului si aveam senzatia ca pluteau pe ritmul muzicii care rasuna din laptop. Totul parea in armonie, si cel ma probabil, asa si era. Natura nu da gres la capitolul ambianta.

In momente de genul acesta, gasesc fericirea si e suficient de multa liniste incat reusesc sa imi aud propriul zgomot. Esenta intregului pe care il proiectam zilnic prin haine si accesorii, grimase, actiuni, cuvinte sau gesturi nonverbale. O imagine care imita ideea de sine, insa nu intotdeauna o copiaza intocmai.

La polul opus, observ zambetele oamenilor si ma intreb ce e dincolo de "perfectiunea" afisata. Unii mi se par prinsi intr-o bula de sapun care zboara precum petalele mele de mar, in armonie... pana cand ating pamantul sau o alta realitate dura. Micile drame din viata de zi cu zi ajung sa ii defineasca, sa le strice buna dispozitie si sa le agite esenta. Pe de alta parte, exista cealalta categorie, cei care reusesc mereu sa gaseasca cate un curent de aer care sa le dea aripi si inteleg ca fara adierea vantului, n-ar zbura. Nu ma intrebati unde ma incadrez eu, deocamdata descopar teoria si exersez nativ unele miscari, insa nu navighez dupa o stiinta exacta.

P.S. Sa nu uitam de marul de la care a pornit totul: