Te trezesti, iar gatul iti e intepenit. Poate e perna de vina sau pur si simplu ai dormit prost, dar pe parcursul zilei durerea persista. Devii irascibil. Oamenii te enerveaza in trafic, activitatiile de zi cu zi le faci din inertie, nu te mai bucuri. Ii vezi pe ceilalti cum rad in hohote, la un banc pe care nici nu-l consideri suficient de bun. Mintea ta e plina. Sigh.
E seara, adormi, iar a doua zi scenariu se repeta. Trec saptamani.
Cei apropiati observa ca nu esti in apele tale, dar tu negi. Te rastesti si te simti presat. Pur si simplu nu ai chef, vrei liniste. Petreci mai mult timp in lumea virtuala, decat cu prietenii, iar cand o faci, nu esti o companie prea buna.
Pierzi teren si mult mai tarziu, dupa cateva sedinte de autocompatimire iti dai seama ca nu mai esti la fel. Cine sunt acum? Intrebarea asta nu te ajuta. Raspunsul se aude vag, dar nu este suficient de clar ca sa-l si simti.
Cand constientizezi tot, lucrurile incep sa se miste. Iti suni prietenii, iesi la cafea, dansezi, citesti, faci sport. Fortat. Nu esti inca natural, dar te simti mult mai bine. Nu iti mai pare rau ca ai ajuns aici, ci te gandesti la urmatoarea perioada si la ce poti imbunatati. Mintea e agera, iar replicile de convenienta se transforma in dueluri verbale (fara sange, bineinteles!). Zambesti. Esti din nou in viata. Esti tu. Vorbesti la singular si ai noi idei pentru viitor. Expresia "ce va fi, va fi", e inlocuita cu "stiu exact ce trebuie sa fac". Life is beautiful, you just don't know it yet forgot.
Postări
cata dreptate ai...si eu treceam sau trec prin asa ceva, e greu sa iau o decizie sau mi-e greu sa deschid ochii sa zic punct si de la capat...life is too good...offf
RăspundețiȘtergere@adinutza