In dupa-masa asta, stand pe canapeaua rosie ma intrebam cum pare blogul meu, cand il citesti tu. Nu sunt anti-roscate sau blonde, sunt doar multumita de faptul ca m-am nascut bruneta. Ok, sa ne intelegem ca sa nu am mustrari dupa ce postez... cand eram micuta, am avut o perioada in care eram blonduta, dar se mai intampla. Oare pot spune ca sunt bi? Kidding.

Blogul are rostul lui. Am renuntat la altul si m-am mutat aici. Ma simt ca si cum m-am mutat singura, acum trebuie doar sa invat sa gatesc...

Blogul e terapie.

A fi bruneta e o atitudine, dar nu tine doar de culoare parului. Si e un pas important sa crezi asta cu adevarat si sa nu traiesti cu impresia ca o culoare te face speciala.

I'll be back. Maine la ora asta o sa fiu netless si in Amsterdam. Ma intreb cum o sa fie.

Later edit: in  momentul acela numele blogului era "Brunette Attitude", acum l-am rebranduit :).

In mintea mea trecerea dintre ani inseamna un inceput, dar de fapt nu e decat o noua sesiune de zile pe care o sa le strecor in punguta trecutului... incet, incet...
Anul asta sper sa-mi folosesc timpul intr-un mod mai intelept, sa ma organizez mai bine, sa imi duc proiectele pana la final, sa IMI folosesc timpul.
Prin 2002, probabil din plictiseala sau lipsa de ocupatie si mai tarziu din dorinta de a fi altfel decat gloata, cautam metode pentru a-mi face upgrade-uri si nu, nu erau fizice.

Imi facea placere.

In ultima vreme am uitat sa IMI acord propriul timp. Vreau sa ma trezesc din nou, stand vara pe pat, cu geamul deschis si ochii atintiti pe tavan... gandindu-ma la diferenta intre EU si EU. Imi place sa ma vad crescand si urasc sa imi iroseasc timpul cu lucruri pe care le gasesc stupide. Anul asta sunt entuziasmata si nu pentru ca va fi un an mai bun, dar vreau sa il fac anul "MEU".

Vreau sa fiu egoista, cand e cazul. Nu o sa uit ce spunea Einstein: "Life isn't worth living, unless it is lived for someone else", dar... trebuie sa bifez si asta, pe langa misterele tacerii, rabdarii si diplomatiei. Pana acum am invatat ca nu o sa fiu niciodata ceva ce altii si-ar dori, desi ma pricep la respectarea cerintelor din fisa postului. Nu o sa pot arunca un compliment decat daca il meriti. Nu am fost un copil crescut in sera, nu m-am jucat cu papusi, am refuzat sa invat pozitia pe portativ a notelor din clasa I pentru ca nu ma vedeam la Conservator si m-am ales cu premiul II. Dar sunt mandra de mine. Nu o sa las fetita baietoasa din mine sa uite ca a fost copil si sa intre din nou in tipare, doar ca sa ii faca pe altii fericiti...

Vreau sa citesc mai mult, sa pierd mai putin timp cu ochii in laptop, sa zambesc mai des, sa renunt la tot ceea ce nu imi e necesar... si sa ma apuc iarasi de fotografie, de scris... o sa am un an greu... probabil ca la cat de obraznica-s o sa imi sfidez pana si mintea.

De fiecare data cand imi lipseste energia de bifa o noua zi cu un sens si nu doar pentru a mi-o arunca secunda cu secunda in trecut, as vrea… as vrea altceva. Nu e foarte zen din partea mea, dar stiam asta inainte ca tu sa o gandesti.

Eu nu caut raspunsuri pe raftul de biografii din librarie, intr-o noua revelatie a unui umanoid, intinsa pe doua sute de pagini… mi le dau singura. Mereu am avut impresia ca eu trebuie sa ii fac pe ceilalti fericiti, iar fericirea mea depinde de restul... Are si afirmatia asta un sambure de adevar, dar nu e atat de mare pe cat il vedeam eu.
Imi amintesc aproape tot. Prima amintire de cand eram mica si de care sunt constienta, e de pe la vreo 4-5 ani… stiam putine lucruri si cel mai enervant lucru care mi se putea intampla era sa raspund la intrebarea: ”Cati anisori ai tu?”.
Imi amintesc cand m-am pierdut la tara, cand fugeam din casa incaltata cu pantofii aia naspaaaa, care trebuiau aruncati de mult, dar ai mei nu ma puteau desparti de ei… cand purtam rosu in intregime, every single layer. I never was the pink type.
Am auzit ca fericirea nu e zgomotoasa, tace si se ascunde… Eu o aud. Nu mereu. Doar atunci cand vreau si de cele mai multe ori ma lasa vorbind singura…