La sfarsitului fiecarui an obisnuiesc sa pun in balanta tot ce am facut, sa analizez, sa trag concluzii. In plus, fac o lista, fie ea pe telefon, fie pe o hartiuta mica pe care o plimb mereu cu mine in portmoneu. Nu o citesc in cursul anului decat din intamplare, pentru ca desi arata ca o "to do list", nu traiesc cu presiunea ca mai am de bifat punctul 1 sau 8. Stiu foarte clar ce am de facut si in ultimii ani mi-am dat seama ca in general pana in septembrie realizez tot ce imi propun. Obiceiul asta mi l-am inceput prin 2006/2007, dar am luat o pauza anul trecut. Pe 2011 nu aveam planuri marete, insa s-a dovedit a fi anul pe care l-am trait la cea mai mare intensitate, un an atat de plin si satisfacator incat imi pare rau ca sunt asa aproape de finish.

Am calatorit. Am reusit sa vad locuri din Romania in care nu am mai fost. Mi-a ramas pe lista Maramuresul, dar o sa il rezolv pentru propria curiozitate. Am revazut Barcelona, m-am plimbat pe canalele Venetiei, m-am pozat la Graz, m-am semi-plictisit in Maribor, am gustat inghetata italienilor si m-am indragostit de multe genti din vitrinele magazinelor. Am urcat pe un varf de vreo 2270 m si mi-am potolit setea cu cea mai buna bere, ca mai apoi sa pornim iar la drum in sensul opus. Tot la capitolul asta, am renuntat sa vad Parisul cu o prietena din simplu motiv ca sunt romantica si nu vreau sa il vad cu ea, ci cu un el.

Am invatat ce inseamna sa fii dedicat, sa sustii si sa nu renunti.

Am schimbat .net pe .ro. Un loc pe care mi l-am dorit mereu in forma asta, un loc virtual, al meu.

Am crescut profesional si am acumulat o experienta frumusica in domeniu. Mi-am terminat masterul in Finante si am facut un curs de manager de proiect, care preceda altele in viitorul apropiat

Mi-am dat seama ca iubesc libertatea, ca independenta nu ti-o castigi decat langa oamenii care stiu ce sa iti dea si ce sa iti ia, cand e cazul. Ca nu e bine sa te fortezi sa devii ceva ce nu esti si nici sa muncesti la o masca sub care sa ascunzi puncte slabe.

Am legat prietenii noi cu oameni deosebiti, frumosi si pe gustul meu.

Mi-am recapatat curiozitatea si dorinta de a citi, de a observa. Nu-mi mai scapa nimic cu care intru in contact.

Mi-am depasit limite pe care inainte nu visam sa le calc. Poate din nestiinta, de frica sau din nepasare.

M-am maturizat, dar in acelasi timp, n-am uitat bucuria "jocului".

Am aflat ca pot sa o iau de la capat oricand.

Am realizat ca poti sa ai cel mai smecher telefon, sa conduci ultima masina, sa vizitezi tot globul, dar fara persoanele care conteaza, toate-s nule.

M-am trezit dimineata in concediu sa vad rasaritul si am descoperit ca lucrurile marunte, simple, care ne inconjoara zilnic sunt cele care ne aduc bucurie.

Lista poate continua... Cum ii spuneam ieri amicului meu, am avut timp sa ma gandesc la toate in ultimele 365 de zile.

Va doresc un an excelent, un an in care sa va descoperiti pe voi si tot ce va inconjoara.

P.S. Anii trecuti: 2009, 2010.

Dupa cateva zile de amanari, m-am intalnit cu un prieten pe care nu-l vad decat rar pentru ca nu sta in tara si pe care il stiu de prea mult timp ca sa imi permit sa-l tot flituiesc. Pentru ca o fac. Periodic, cu nesimtire si in favoarea altor lucruri mai putin importante. Mereu am senzatia ca nu am timp... dar sesizez ca vina o am doar eu. De cateva luni incoace, sunt in priza de dimineata pana seara, iar de ziua mea am realizat ca nici macar timp sa raspund la telefonul personal nu prea mi-am facut. Seara la 8 m-am apucat sa sun inapoi si sa multumesc pentru urari, ceea ce mi-a dat un sentiment de amaraciune, de anormalitate. Incep sa traiesc"secolul vitezei" pe propria piele, dar cred ca-s alergica la el.

Revenind la prietenul asta, merg dupa el, parcam in Piata Mica, ne uitam unul la altul intrebandu-ne unde sa ne bem cafeaua si decid sa ne indreptam spre Lilly's - am eu o pasiune pentru simplitatea localului... (bine, fie, poate si pentru prajituri). Il intreb ce are in plasa de cadou pe care o lasase strategic in masina (gandindu-ma ca e pentru cine stie ce gagica noua) si spune: Haribo - asteptandu-se probabil sa mi se dilate pupilele la maxim, insa afirmatia mea: nu mai mancanc Haribo a venit socant de repede. Mimica fetei i s-a schimbat nitel si mi-am dat seama ca imi scapa ceva, dar tot nu m-am prins. Incercand sa isi revina, zice: ...si ciocolata. Eu continui: belgiana?, la fel de convinsa ca nu e pentru mine, altfel mi-as fi tinut gura cu ambele maini. El: nu, dar sper sa fie buna. Momentul s-a risipit si ne-am reluat povestile in jurul mesei, sorbind incet din cani. Dupa cateva ore de plimbareala prin oras, ne-am despartit. Eu primind cadoul si constientizand gafa...

Bineinteles ca acum nu m-am putut abtine si zic: hai sa gust doi ursuleti si observ ca delicatesa belgiana la care visam, e de fapt austriaca si cu martipan. Yummi... una din preferatele mele: Mozart.

P.S. Daca iti dedic postul asta, reusesc sa imi spal din pacate? :))