#driving # music

Mintea noastra e in continua schimbare. Imi amintesc ca aveam vreo 12-13 ani si nu intelegeam adultii care nu aveau control asupra propriei vieti. Nu intelegeam de ce isi plang de mila, iar frica lor fata de diverse lucruri banale mi se parea nefondata. Atunci vedeam totul alb-negru si reduceam totul la decizii simple: da sau nu. Inclin sa cred ca eram usor mai naiva si egoista (inca sunt), dar pe de alta parte, gandirea mea era mai "sanatoasa". Cautam zilnic sa imbunatatesc ceva la mine, sa acumulez, sa fiu diferita, copy-paste-ul era o crima... indiferent in ce forma il regaseam.

Pe la 18-19 ani eram la facultate. Fericita ca am scapat de stresul Bacalaureatului, am inceput sa socializez mai mult si in general sa imi largesc orizonturile. La scurt timp m-am angajat, iar timpul pentru mine incepea sa fie tot mai putin; undeva pe drum, in perioada asta, mi-am pierdut si interesul fata de carti si informatia utila. Citeam doar pentru examene, dar si atunci ma bazam pe faptul ca pot sa scriu ceva pe o lucrare fara sa invat. Un strop de superficialitate combinat cu setea de libertate m-a indepartat usor de esenta mea. Preluam multe idei, insa cu siguranta nu le intelegeam cu adevarat.

Trei ani mai tarziu m-am trezit realizand ca sunt atat de confuza incat nici macar nu stiu care mai e culoarea mea preferata. O intrebare atat de banala la care aveam doua raspunsuri: unul veridic (s-a dovedit a fi cel real in timp) si celalalt - cel la care ajunsesem sa ma raportez in tot acest timp. Raspunsul care dadea "bine" si construia o imaginea care imi placea. A fost un moment in care am decis sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult. Aveam din nou o sete nebuna dupa carti de autodezvoltare, conversatii lungi si filozofice cu oameni de la care puteam sa "fur" cat mai multe. Fiecare gura de aer era traita si eram bucuroasa de fiecare iesire in mijlocul naturii - incepusem sa adun cate o piatra (sau scoica) din fiecare destinatie pe care o bifam si descopeream incet, incet ca ideile preconcepute te priveaza de experientele frumoase.

Calatoria mea nu s-a sfarsit nici macar acum; dar stiu ca m-am schimbat. Nu mai reactionez atat de usor si cred ca am un gram de rabdare in plus. Nu ma mai grabesc nicaieri. Vad si inteleg oamenii altfel (most of the time), iar concluziile nu mai sunt aceleasi. Am renuntat la unele copilarii, desi inca imi face placere sa fac prostioare in rand cu cei mici. M-am impacat cu gandul ca daca gresesc nu se termina lumea, dar in acelasi timp ma uimesc chiar si pe mine atunci cand fac ceea ce trebuie si nu pun orgoliul pe primul loc.

...Dar cireasa de pe tort, stiti care e? Ma uit cu placere la emisiunile politice... E clar, nu-i asa?! Imbatranesc.

In urma cu cateva saptamani, la redeschiderea salii mari a teatrului brasovean "Sica Alexandrescu", am urmarit un spectacol plin de umor si emotie - Caramitru si Malaiele / cate-n luna si in stele. Au fost doua ore din viata pe care le-am trait intr-un mod atat de placut, incat si la cateva zile dupa aceea, am rememorat cateva scene si nu m-am putut abtine sa nu caut o alta doza din ceea ce se pare ca a fost un drog. De la glumele celor doi artisti, la muzica (geniala) a lui Adrian Naidin... totul mi s-a parut perfect.

In dimineata aceasta, o poezie de-a lui Malaele mi-a readus pofta de scris:

A fost odata un om

Ce-a vrut... a fost un pic...

Si el acolo un om...

Un fel de... cum sa zic?...

Natura noastra condamnata,

Sa-ncapa in "a fost odata..."

... si mi-am amintit ca in urma cu cativa ani, de fiecare data cand aveam ceva in minte, imi transformam gandurile in strofe... acum ele se regasesc aici, asa cum ale altora raman in culorile tablourilor pe care le picteaza sau in notele muzicale pe care le canta.

Vreau la teatru!