Cateodata am impresia ca sunt un spectator. Un spectator la o piesa de teatru de la care nu-mi pot lua ochii si care sper sa nu se termine decat cand am eu chef sa plec acasa. As putea cu usurinta sa urc pe scena si sa colorez un pic atmosfera, insa deocamdata sunt curioasa ce fac ceilalti actori. Vreau sa le observ prestatia. Sa stau in scaunul meu rosu, tapitat cu catifea si sa trag concluzii...
The paradox of insular language
Acum un an
Postări
