De dimineata am venit cu taxiul la lucru, imi e cam greu sa tarai laptopul cu mine pe zapada. Si cum ziceam, am venit cu taxiul... dar pana sa vina, a trebuit sa il comand. Formez nr. 0269.963 - da, e reclama, sunt mai ieftini! - si imi raspunde o doamna care ma pune pe hold, vorba vine, adica aseaza receptorul pe masa si vorbeste la inca 2 telefoane. Dupa un minut in care am aflat ultimele comenzi, revine. Imi trimite si mie o masina si cobor.
Vine taximetristul dupa mine, iar doamna inca vorbea. O auzeam in statie... si ma trezesc eu:
"Cum naiba rezista 8 ore vorbind intr-una? Pe posturile astea se angajeaza doar femei, nu?", el incepe sa rada si imi spune ca doamna e incredibila: are 3 statii, 5 telefoane si 50 de masini pe tura... si le dirijeaza fara incetare, dar exista totusi un barbat "e din Sebes, il aud in statie uneori". Dupa am continuat sa fim rautaciosi, pe rand:
El: "Oare cand ajunge acasa se mai cearta cu sotul?"
Eu: "Oare cand o intreaba sotul "cum a fost ziua ta, draga?"... ii mai poate raspune?"... si asa ne-am hlizit noi vreo 5 minute...

Dar totusi, trebuie sa recunoastem ca doamna se pricepe.

Eu nu inteleg ceva, de fapt eu nu inteleg multe... dar azi insist doar pe un subiect. Copiii.

N-am inteles niciodata de ce atunci cand o fata, necasatorita devine gravida toata lumea o desconsidera si vad fapta ca o rusine. As putea jura ca si treaba asta le convinge pe unele "d-re" sa avorteze. Mie mi se pare mai urat sa incerci sa ucizi. Cum poate ceva atat de mic si dragalas sa starneasca asa ceva?

Cum poti sa iti ucizi un copil, pentru ca asta faci si dupa sa te casatoresti, sa faci altul si sa te uiti la el (si el la tine, cu ochii lui mari si umezi) fara sa te gandesti ca puteai avea doi la fel de frumosi? Si pentru ce? Pentru ca nu te-a dus capul sa te protejezi sau alte motive care oricum nu mai conteaza din momentul in care afli.

Un copil ar trebui sa aduca un zambet pe fata, nu altceva. E o bucurie.

Eu nu cred ca sunt pregatita sa am unul, poate ar trebui prima data sa imi iau un catelus... sa vad cum sta treaba cu responsabilitatea, dar nici nu cred ca as fi foarte trista, doar un pic speriata. Voi astia care va ganditi acum ca am luat-o razna, ca-s tanara, linistiti-va. E doar ceea ce cred.

Nu pot intelege cum poti sa ai un copil si sa nu ai grija de el. Sa te pui tot pe tine pe primul loc... mama si tatal meu nu au facut niciodata asta. Si cred ca daca s-ar trezi peste noapte cu un nepot ar face o criza, dar n-ar avea cum sa nu il iubeasca, le-ar trece. Oare caaaaaat poate sa ii tina criza?

Imi tot aud urechiile variante de genul: "daca as ramane acum gravida si l-as pastra, toata viata mea ar fi distrusa, deci iau in calcul avortul". Eu zic ca in caz contrar viata ta ar fi mai distrusa.

Mie imi plac, sunt curioasa cum ar arata, cat de obraznici o sa fie, cu cine o sa semene, daca o sa reusesc sa ii cresc bine etc. ... paradoxul e ca de obicei nu ne prea intelegem, doar in primele 5 minute, dupa incep sa ii chinui si gataaaaaaa... nu le mai place de mine... sau reusesc sa ii fac sa se rusineze... of! De asta vreau catel inainte, poate ma invat. Il chinui, ma musca, dupa devenim iar prieteni.

P.S. Nu sunt subtila, ti se pare... chiar vreau catelus!

PRIETENÍE, prietenii, s.f. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de ataşament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabileşte între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciţie, prieteşug. ♦ Atitudine plină de bunăvoinţă, prietenoasă faţă de cineva.

Asta e definitia gasita in DEX, dar cred ca fiecare din noi poate sa o personalizeze in functie de proprii prieteni.
Mi-am dat seama ca pun prea mult pret pe ideea de prietenie ca sa accept sau sa fac anumite lucruri. Daca eu nu pot fi corecta, restul de ce ar fi cu mine? Eu nu imi doresc o groaza de cunostiinte, pe care la o adica sa le prezint altora ca "prietenul sau prietena mea X". Decat sa ma exprim prost prefer sa le gasesc alte atribute. Nu trebuie sa fii special sa te prezint ca atare, doar real. Sa stiu eu ca ceea ce spun e cu adevarat ceea ce cred.

Ne-am prins cu totii pana la varsta asta ca e important sa ai relatii, dar sa nu confundam. E o diferenta. Imi spunea cineva odata: "Nu te doare gura sa saluti, poate ai nevoie de ceva odata. Ce conteaza daca nu iti place persoana respectiva? Poate nici ea nu te place, dar va folositi unul de altul. E o necesitate in ziua de azi." - sa fie oare? Nu-mi place ideea. Nu ma pricep asa bine la treburile astea cu disimularea... si nici nu va apreciez pe cei care ma sunati doar cand aveti nevoie de ceva...

Si eu am prieteni pe care ii sun sau ii vad rar, dar stiu ca ma pot baza pe ei pentru ca avem o istorie si niste amintiri care ne leaga. Ei intra intr-o categorie speciala, am un feeling diferit cand am gandesc la ei. Poate ca atunci cand suntem mici legam mai usor o prietenie.

Nu-mi plac relatiile nesanatoase si nici nu pot sa imi tin gura daca sunt intr-una... bine, nu mult timp. Ma gandeam sa lucrez la treaba asta, dar nu cred ca exista o finalitate reala. Asta sunt eu. Si cumva, paradoxul e ca nu o sa ma auzi imediat. Prima data o sa iti gasesc scuze sau o sa ma gandesc ca sunt paranoica sau poate chiar ca o sa incerc sa accept ceea ce ai zis si doar daca nu o sa reusesc, o sa ma auzi. E un adevarat proces aici, greu de inteles... dar porneste tocmai de la ideea de a nu fi big mouth si de la faptul ca nu imi place sa corectez oameni. Cum eu nu pot fi perfecta si la comanda, nu-mi place sa modelez. Trebuie sa vina de la tine, oricine ai fi. Acum sa nu intelegi gresit, ca daca intr-adevar ma seaca, voi actiona ca atare si anume .

Macar sunt simpatica cand spun: "dai pupic?".

Nu-mi place perioada asta in mod exceptional. Toata nebunia adunarii cursurilor si seminarilor, constientizarea faptului ca in lunile precedente nu ti-ai bifat prezentele, invatatul propriu-zis... ma deprima.
Astept sa scap cu bine, nu doar sa scap. Dupa vine licenta, alt subiect neplacut... deci respir...

Deja am intrat in starea de "sesiune", fac cam orice sa imi gasesc alta ocupatie decat invatatul. Cursurile imi stau pe birou, iar eu citesc Dan Brown.

Later edit: am terminat cartea... am bloguit... si ma apuc! Sesiuneeee, here I come.

De fiecare data cand vreau sa imi fac un sanvis, iar felia unsa imi cade pe gresie ma gandesc la Murphy. Fac asta de cativa ani, de cand am pus mana pe cartea aia nenorocita.

Ieri mi-am lasat laptopul la lucru. So eram netless, dar pentru ca ma stiu obsedata am actionat conform planului B. Doar am internet pe telefon. Stiam eu ca e bun. Si ghici ce? "Try again later, server unavailable". Fac ochii mai oblici decat ii am si imi ziiiiiic: "bineeee". Planul C. Milogirea. Laptopul surorii mele. Nu l-am primit, dar l-am folosit. Mwahahhahah. Ea nu stie...

Am apa. Si curent. Deci am si apa calda. Iar dupa faza cu internetul mi-am propus sa ma relaxez. Cand aveam spuma in cap, nu inainte si nici dupa, cineva s-a gandit sa isi exerseze calitatiile de gospodina si sa spele vasele. O fi aflat ca i-am folosit laptopul?
Apa calda a devenit brusc prea rece. O potrivesc iarasi. Evident se opreste din spalat, iar apa calda devine fierbinte. Jeeeez.

I hate when shit happens... to me.

Sunt convinsa ca v-ati plimbat macar o data in viata cu un lift. Cutiuta cu butoane si telefon de urgenta, chestia aia gri metalizata in care intri si alegi: sus sau jos.

Daca ai citit pana aici, inseamna ca esti in lift. Te plimbi. Te plimbi in functie de ce pretentii ai de la tine. Uneori ajungi la etajul la care iti doresti, alteori astepti pe cineva sa te scoata dintre etaje.

Eu sunt undeva pe traseu, ma holbez in oglinda lui. Te vad si pe tine acolo. Stai in partea cealalta si bati nerabdator din picior. Eu n-am de gand sa cobor, inca ma hotarasc daca vreau sa te tin aici cu mine. Noi doi si liftul.
(Da` termina cu piciorul ala, ca ti-l rup!)

Imi plac lifturile, dar nu-mi place senzatia pe care o am in stomac. Imi plac butoanele lui, dar nu ma lasa nimeni sa ma joc cu ele. E cam micuta oglinda, dar imi place ce vad in ea...

Ne-am mutat sediul. Birou nou, inca in renovare. Mirosul de diluant (mai eficient ca joint-ul din Amsterdam) si domnii in salopeta ma inconjoara. Nu ma deranjeaza, pierd vremea intr-un mod productiv. Dezvolt obsesia generatiei "Facebook", cei dependenti de net si cu o incredere in sine dezvoltata in sera (sau pe HI5.). Cum sa nu te crezi Le Burique, mai ales ca pitzipoanca, daca iti pui poze sexy pe net, iar cel putin 15 din sutele de prieteni iti dau comm-uri :"Ce cur misto!"? Of! Ce ne facem fetelor cu voi? Nimic, cred ca e cam tarziu pentru re-modelare.

Dar ce ma fac eu? Mi-am dat seama ca daca ar trebui sa renunt la telefon/telefoanieee nu ar fi o tragedie, dar in schimb nu pot sa sta netless sau fara laptop. Rehab? Neee.

Saptamana viitoare mergem shopping/ hunting. Imi trebuie birou. La vechiul sediul il imparteam, spatiul era limitat, problema inexistenta in momentul de fata. De-abia astept sa-l umplu de tiganii (vezi post-ul anterior).

E vineri si nu e nici o diferenta. Saptamana asta nu pot spune ca am lucrat in nici o zi care se termina in "i"...

... stiam de mult si totusi uitasem. Bine spus, stiam. Sunt genul de persoana care are biroul ticsit de agende, carnetele, dosare si multe alte surubele. Nu cred ca am vreunul terminat si am un motiv. Imi plac lucrurile noi si diferite, imi plac schimbarile si inceputul. Asa se explica dezordinea-ordonata.
Mi-am dat seama ca am mai scris acum vreo 2 ani despre proverbe/ poezii/ sau doar scris. Despre ce astern eu pe hartie.

Unul imi place si acum, era ascuns pe ultima pagina a carnetelului rosu pe care sta scris "BE MINE". L-am primit.

"Stai deoparte de oamenii care iti micsoreaza ambitia. Oamenii mici intotdeauna fac asta. Cei cu adevarat mari te fac sa te simti ca si cum si tu poti deveni mare." - Mark Twain.

Cred ca e momentul sa fac mici schimbari.

Oare cate capete cu picioruse misuna prin jurul nostru, toate procesand acelasi gand: "sunt unic"?

Imaginea asta, este o parte din ceea ce am privit eu prin geamul avionului... momente in care ma intrebam cat conteaza parerea unui muritor. Si nu doar a unui muritor, al unuia perfect... perfect in imaginea care se reflecta in oglinda si mai apoi in ochii lui sau invers.
Daca de acolo, de mai Sus de mine, era Doamne-Doamne si avea aceasi imagine gandindu-se la cat de naivi suntem? Pff. Cred ca e dificil sa Iti pese de noi. A, scuza-ma, de tine sigur Ii pasa, muritor perfect... tu esti unic. Esti in capul listei, subliniat, iar in dreapta numelui tau apare o inimioara. E roz!

Din nestiinta noastra mai creste o prostie, vine o data cu "unicitatea" si faptul ca ne punem pe noi pe primul plan, fapt natural pana in anumite limite, dar avem pretentia ca ceilalti sa ne treaca in top 3-ul lor, pe prima pozitie, bineinteles. (Recunoaste ca gandesti asta, esti unic, nu?... sa continuam).

Ce invatam din reviste? Numai prostii, nu le enumar. E suficient ca generatiile-leguma le citeste ca "adevaruri supreme", nu vreau sa le mai si memoreze. You know: "Repetitio mater studiorum est". Nu vrem!
Cred ca una din cele mai idioate chestii am gasit-o intr-o revista de femei. (Nu zambiti dragi barbati, voi nu aveti atata imaginatie sa construiti asa niste prostii, voi le debitati direct... bineinteles, nu toti. Am si eu o jumatate.). Articolul se numea: "Ce cred barbatii despre faptul ca noi suntem obsedate de curele de slabit?" si din pacate au facut casting inainte si i-au ales pe cei mai... unici. Anyway, unul spunea ca e normal si ca lui ii place o femeie pe care se vede clar ca nu a mai mancat o masa sanatoasa de o luna (ca doar asa suntem invatati din reviste) si ca daca s-ar scrie ca femeile cu par pe picioare si mustata sunt considerate in prezent simbol al frumusetii, el ar vrea una. Ok, ok... recapitulati. Sunteti la fel de scarbiti ca mine?

As putea spune ca in general stupidzenia unui om e direct proportionala cu ideea de unicitate pe care si-o creeaza.

(Prin unicitate se va intelege aceea tentativa de marire a increderii in sine, esuata din cauza unor iluzii.)

Intrebata care e locul care mi-a placut cel mai mult dintre cele vizitate, nu m-am putut hotari. In Amsterdam m-am distrat, nu m-am "culturalizat", dar nici nu era locul. Singurele muzee pe care le-am vazut aveau tenta sexuala si nu cred ca erau cu mult mai diferite de un sex shop (am vazut si un outlet pe tema asta). Pe strazi - nebunie curata, mai ales seara, multi tineri dornici de o tigare in coffeeshop-uri sau de prajiturele, dar nu numai... cumva e clar, daca ai chef sa iti faci de cap, fara parinti sau de ce nu, fara copii... ai gasit locul perfect.
Am incercat si eu o tigare, recunosc, dar cine nu incearca?

Red District e locul unde nu mi-as lasa copilul adolescent, dar nu-mi fac griji, pana in prezent dimensiunea districtului s-a micit. E amuzant din postura de turist, dar olandezii nu cred ca sunt foarte incantati de tot ce se intampla, pana una alta ei sunt cei care trebuie sa traiasca acolo.

Alt aspect greu de ignorat era cel al bicicletelor. Orasul era impanzit de posesorii acestora. Aroganti si pregatiti oricand sa claxoneze isi faceau loc printre pietoni fara mila... daca vrei sa fii calcat de doua roti de Pegas, ignora pista lor...

De Revelion, am gasit un pub, la cativa metri de Piata Dam, unde se pare ca era buricul petrecerii. In Players am ascultat muzica buna, poate am gustat prea mult Jack, dar la frigul de afara pare o optiune corecta si la micul-dejun.
Am dansat, am ras si m-am simtit ca acasa, ca intr-o sambata foarte buna de club.

In ceea ce priveste shopping-ul, numai bani si chef sa ai. De la Louis Vuitton, Chanel, Mulberry, Ralph Lauren la H&M, Zara, Mango, Mexx etc. nu cred ca ai putea sa iti doresti ceva si sa nu gasesti... Eu mi-am gasit! Biiig smileeee.

Il recomand. E de vizitat. So, luati-va bilete! Dar aveti grija, exista mereu sansa sa vi se piarda bagajul si sa faceti Revelionul sau mini-vacanta fara haine de schimb... Cumva stiu. Friends with a lot of bad luck...