Mintea noastra e in continua schimbare. Imi amintesc ca aveam vreo 12-13 ani si nu intelegeam adultii care nu aveau control asupra propriei vieti. Nu intelegeam de ce isi plang de mila, iar frica lor fata de diverse lucruri banale mi se parea nefondata. Atunci vedeam totul alb-negru si reduceam totul la decizii simple: da sau nu. Inclin sa cred ca eram usor mai naiva si egoista (inca sunt), dar pe de alta parte, gandirea mea era mai "sanatoasa". Cautam zilnic sa imbunatatesc ceva la mine, sa acumulez, sa fiu diferita, copy-paste-ul era o crima... indiferent in ce forma il regaseam.

Pe la 18-19 ani eram la facultate. Fericita ca am scapat de stresul Bacalaureatului, am inceput sa socializez mai mult si in general sa imi largesc orizonturile. La scurt timp m-am angajat, iar timpul pentru mine incepea sa fie tot mai putin; undeva pe drum, in perioada asta, mi-am pierdut si interesul fata de carti si informatia utila. Citeam doar pentru examene, dar si atunci ma bazam pe faptul ca pot sa scriu ceva pe o lucrare fara sa invat. Un strop de superficialitate combinat cu setea de libertate m-a indepartat usor de esenta mea. Preluam multe idei, insa cu siguranta nu le intelegeam cu adevarat.

Trei ani mai tarziu m-am trezit realizand ca sunt atat de confuza incat nici macar nu stiu care mai e culoarea mea preferata. O intrebare atat de banala la care aveam doua raspunsuri: unul veridic (s-a dovedit a fi cel real in timp) si celalalt - cel la care ajunsesem sa ma raportez in tot acest timp. Raspunsul care dadea "bine" si construia o imaginea care imi placea. A fost un moment in care am decis sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult. Aveam din nou o sete nebuna dupa carti de autodezvoltare, conversatii lungi si filozofice cu oameni de la care puteam sa "fur" cat mai multe. Fiecare gura de aer era traita si eram bucuroasa de fiecare iesire in mijlocul naturii - incepusem sa adun cate o piatra (sau scoica) din fiecare destinatie pe care o bifam si descopeream incet, incet ca ideile preconcepute te priveaza de experientele frumoase.

Calatoria mea nu s-a sfarsit nici macar acum; dar stiu ca m-am schimbat. Nu mai reactionez atat de usor si cred ca am un gram de rabdare in plus. Nu ma mai grabesc nicaieri. Vad si inteleg oamenii altfel (most of the time), iar concluziile nu mai sunt aceleasi. Am renuntat la unele copilarii, desi inca imi face placere sa fac prostioare in rand cu cei mici. M-am impacat cu gandul ca daca gresesc nu se termina lumea, dar in acelasi timp ma uimesc chiar si pe mine atunci cand fac ceea ce trebuie si nu pun orgoliul pe primul loc.

...Dar cireasa de pe tort, stiti care e? Ma uit cu placere la emisiunile politice... E clar, nu-i asa?! Imbatranesc.

Sa nu mergi niciodata odata cu valul, incearca sa fii mereu pe el.

Asta era ce imi repeta unul din profesorii mei de mate. Era un tip cu un zambet imens, care traia cu intensitate fiecare cale spre solutia problemelor. Imi aduc aminte ca atunci cand se gandea la o rezolvare tragea din tigare ca un flamand, apoi expira imprastiand fumul in largul camerei. Veneam de la meditatii cu hainele imbacsite, mai rau ca dupa o noapte de club. Era un tip care locuia singur si avea o pisica la fel de stinghera ca el. Nu-mi aduc aminte sa o fi mangaiat vreodata. Statea cuminte si torcea, plictisita probabil de atata geometrie si algebra...

Am plecat de la lucru repetand faptul ca sunt plictisita, dar nu in sensul ca stau si ma joc Solitare, ci pentru ca imi dau seama ca vreau si astept cu nerabdare sa se schimbe mai multe lucruri. Prezentul e definit de rutina si singurul moment in care simt fericire e cand ma urc in masina si ajung pe autostrada. E ceva cu portiunea aia de asfalt, parca imi reda libertatea... pacat ca trebuie sa virez mereu la stanga.  

Din pacate suna asa cum suna: real. Nimeni nu isi doreste cu adevarat sa fie doar unul din boii de la caruta.