Daca in mod normal netul este un ingredient nelipsit din viata mea, de cateva zile stau departe de el (fortat). Dupa ora 5 incerc sa imi ocup timpul altfel. Observati cuvintele cu italic... sufar :), insa pe de alta parte, am descoperit ca fac mult mai multe daca nu sunt conectata. Lucruri utile, frumoase, relaxante, in natura.
Scurt exemplu: cititul. Am o noua carte de pe noptiera - Arta simplitatii - Dominique Loreau. Acolo am gasit un cuvant care mi-a trezit interesul.

Ikebana este concretizarea cea mai reprezentativa a cultului pentru frumos, prezent de-a lungul istoriei in universul spiritual japonez. Este aducerea vietii vegetale la dimensiunile unei incaperi, unei vaze. Aranjarea florilor este o expresie a vitalitatii, a competitiei neintrerupte dintre viata si moarte, o arta incarcata de simboluri care a devenit o parte indispensabila a interioarelor japoneze. Placerea pentru aranjarea florilor cauta sa exprime pacea sufleteasca, echilibrul din natura si al naturii cu omul. In aranjamentul florilor se urmaresc cateva reguli specifice si necesare cum ar fi forma imperfecta, neregularitatea, infatisarea simpla, saraca, dar in acelasi timp delicata, fragila...    

Un samurai putea sa fie preocupat de actiunile sale mai mult decat orice dar in acelasi timp putea gasi o mare satisfactie si liniste sufleteasca privind o modesta floare, intr-un tot atat de modest vas. Conceptia care-l ajuta pe vechiul samurai sa imbine viaţa de razboinic, tumultoasa si aspra, cu celelalte preocupari, il ajuta pe japonezul de azi sa se adapteze trepidantei vieti moderne. Sa muncească intr-un ritm fascinant, dar sa poata ramane netulburat si linistit ore in sir in fata frumusetilor naturii, a unui aranjament floral sau a unei cesti cu ceai.

Am un nou scop pe termen scurt, sa studiez japonezii :))
Va rog contemplati!

Pe Seth Godin l-a descoperit in urma cu un doi ani, cand mi s-a inmanat cartea lui - Triburi. O lectura interesanta, care mi-a conturat destul de bine definitia unui manager si a unui lider. Cateva luni mai tarziu, in biroul providerului meu de inspiratie, o alta carte scrisa de Godin imi atragea atentia - despre Esti de neinlocuit?.

Ieri rasfoindu-i blogul, m-am oprit asupra altui titlu - The Dip, iar aseara stand in pat si sorbind din ceai, ideea in jurul careia se contureaza aceasta cartica (43 pg.) m-a dus cu gandul la momentele in care am trecut si eu prin aceasta "coborare" care preceda linia de finish.
In principiu, orice proiect pe care il incepem (profesional, personal) il abordam cu optimism si entuziasm, insa odata cu trecerea timpului resursele pe care suntem dispusi sa le investim scad. Atunci trebuie sa ne hotaram daca ne dorim sa renuntam sau sa mergem inainte atat cat este nevoie pentru a reusi sa ne atingem scopul propus. Insa langa partea buna a lucrurilor (the Dip, in cazul nostru) regasim alte doua situatii pe care trebuie sa le recunoastem Cul de Sac (un drum care nu duce nicaieri) si The Cliff (varianta in care totul pare ca merge ok o vreme, dar in final se termina prost). Suna complicat? Continuati sa cititi cartea, poate e doar o coborare :).

Revenind la sederea confortabila din varful patului, ma gandeam ca exista multe momente in viata cand pur si simplu te saturi. Vrei sa renunti. La job, la sala, la orice situatie dificiala care iti macina gandurile. Simti ca ai nevoie de o gura de aer proaspat si incepi sa schimbi lucruri. Faci alegeri ireversibile care in timp se dovedesc inspirate sau... nu. De ce? Pentru ca panica functioneaza asemenea cetii. Nu ne permite sa vedem ce urmeaza, iar daca gonim cu 130 km la ora s-ar putea sa avem mici surprize.

Imi vin in minte doua chestii:

1. Cand nu stii ce sa faci, asteapta. - cu precizarea ca eu vad citatul asta mai mult pentru oamenii impulsivi. A astepta nu inseamna a amana o decizie foarte mult timp.
2. O regula de sah - Atunci cand atingi o piesa de sah si o muti, nu te mai poti razgandi. Mutarea e definitiva. Pe de alta parte, daca iti arati intentia de a o muta, dar in acelasi timp degetul tau nu se dezlipseste de ea, poti sa te hotarasti la o varianta diferita.


Tu cum esti? Dar mai important, unde?

Imi place sa caut si sa gasesc oameni care sa ma inspire prin ceea ce scriu in spatiul lor virtual. Fie ca povestesc ceva real sau ca dau frau liber imaginatiei, cei care intr-adevar imi captiveaza atentia sunt ascunsi in marea de bloguri in care ma scald zi de zi. Uneori sunt precum un pescar; imi intind firul unditei dupa prada si visez cu ochii deschisi la "cina" perfecta - in cazul asta, creierasul meu fiind cel care devoreaza. Rand cu rand, click cu click.

Oamenii remarcabili (pentru mine) ajung in blogroll, iar daca in timp continua sa imi gadile "papilele gustative", raman... altfel dispar. Stiu, e oarecum urat din partea mea, insa daca nu fac asta, daca nu caut mereu ceva nou, ce sens mai are imensitatea internetului?

Acesta e titlul unei carti scrise de catre Seth Godin si imprumutata de la furnizorul meu de lectura care vine mereu cu ceva diferit si nou acasa. Pana si asta il face pe el de neinlocuit. Faptul ca alege dintr-un raft ceva ce nu multi ar observa, mie mi se pare irezistibil.

Cartea merita citita de orice persoana interesata de ceea ce lasa in urma ei - munca, relatii interpersonale... tot ce se poate transforma in "arta". Da, orice e facut cu pasiune si generozitate te poate transforma intr-un artist si nu e necesar sa stii sa pictezi!

Rezumatul cartii se traduce prin daruire. Trebuie sa oferi totul in orice pozitie te-ai afla. Sa o faci zilnic cu zambetul pe fata chiar daca stii ca exista posibilitatea sa te opresti la un moment dat; dar nu sa renunti pentru ca ti se pare ca e mai simplu sa incepi de la zero si nici sa te complaci. Mediocritatea si docilitatea sunt pentru cei care se simt confortabili cu o norma in fabrica sau un target atins intr-o corporatie care nu are nevoie de viziune. E greu sa te ridici de fiecare data cand ideile tale sunt abandonate din lipsa de interes sau sa faci un efort zilnic pentru cel de langa tine doar pentru ca exista, insa eu cred ca e o lectie pe care trebuie sa o invatam pentru a progresa. Tentatia de a cuantifica acest schimb in favoarea noastra si de a spune "stop joc" e mare, mai ales cand implicam ceva orgoliu si egoism... dar uneori se poate dovedi o miscare gresita. Ok, daca nu primim nici macar recunostinta in schimb, poate nu o facem suficient de bine sau poate e timpul pentru o schimbare... cantariti decizia cu intelepciune si actionati.

Exista 7 calitati care construiesc un om indispensabil, insa mie imi place in mod special ultima - detinerea unui talent unic - citez "Cand cunoasteti pe cineva trebuie sa aveti o superputere. Daca nu aveti, nu sunteti altceva decat o strangere de mana". Acum ganditi-va la oamenii pe care ii apreciati. Toti au ceva special, nu-i asa? Supraputerea lor e ceva ce v-a facut sa ii tineti minte si sa ii doriti in jurul vostru.

Daca aveti timp merita sa aruncati o privire si catre Seth Godin, iar daca va place recomandarea de astazi puteti cauta cu incredere si cartea "Triburi".

Duminica frumoasa!

Mi-as dori sa citesc mai mult decat o fac acum, dar pana si eu, care nu ma pot lauda cu un program super-incarcat, parca tot nu am suficient timp. Zilele trec uimitor de rapid... iar eu chiar nu pot sa citesc inainte de somn ca adorm instant. Si nu, nu e faptul ca ma plictiseste cartea... dar linistea, lumina calda si difuza care se reflecta de la lampa, perna moale si pufoasa... sunt factori care nu ma ajuta deloc.

Numerati am inceput-o in urma cu o luna si am citit-o aproape integral pe tren, terminand-o astazi. Este o carte despre "traseele" pe care le lasam pe Google, despre arhiva pe care o creem cu ajutorul tuturor sistemelor informatice pe care le folosim: site-uri accesate constant, plati online etc. Toate aceste sunt detalii pe care le lasam in urma noastra zilnic si care sunt folosite de cei interesati de comportamentul nostru in era digitala. Decideti voi cat de ok sau nu, este.

Enjoy!

Mereu mi s-a parut interesant sa inteleg dincolo de cuvinte, sa descopar ceea ce nu e neaparat evident. Mi s-a intamplat deseori sa pricep mai multe decat imi doream si apoi sa ma conving ca mi se pare, insa dupa o perioada sa ajung la aceleasi concluzii. 

Prima data cand am vazut serialul "Lie to me" am fost fascinata de limbajul nonverbal si mi-am dat seama ca desi minciuna e greu de sesizat, trebuie sa am incredere in instinctul meu si chiar sa il dezvolt. De atunci daca vad vreo carte mai stralucita pe tema asta, nu ma pot abtine sa nu o cumpar. Asa am patit si cu "Secretele comunicarii nonverbale" - am citit-o cap-coada in doua ore si m-am studiat in timp ce vedeam imaginile din carte incercand sa "verific" daca imi spun acelasi lucru sau daca si in ce circumstante am reactionat asa. E un exercitiu interesant, daca va intereseaza o gasiti online.

Mai jos e un video cu Joe Navarro. Enjoy!

Privesc pe geam imaginile ce se schimba precum diapozitivele unui diafilm. E insorit, padurea e stapanita de un verde greu de asortat si am senzatia ca am luat prea in serios codul galben de care ne-au atentionat meteorologii. Sper totusi sa nu ma topesc pana la destinatie. Mintea mea zboara acompaniata de albumul "Viva la vida" al celor de la Coldplay. Imi dau seama brusc ca pot spune ca ma simt bogata, desi in acelasi timp am senzatia ca am 16 ani si sunt obligata sa astept varsta majoratului pentru a intra in posesia mostenirii.

M-am saturat sa observ in jur zambete din complezenta, oameni care inconstient spera ca relatia pe care o au e mai buna decat ce au avut odata, sa aud ca va declarati iubirea si ca sunteti indragostiti, dar mintiti atunci cand vi se pare ca adevarul v-ar "dezbraca" de putere in fata celuilalt. Halal dovada de incredere.

Citeam weekendul trecut cartea "Dragostea dureaza 3 ani" de Frederic Beigbeder. Mi-a imprumutat-o cineva si trebuie sa recunosc ca  m-am simtit revoltata de titlul ei, dar cu rasfoirea paginilor m-am emotionat, am ras si m-am intristat gandindu-ma ca unii nu au puterea sa lupte pentru ceea ce simt, iar in final am ajuns sa o recomand ca o lectura usoara, dar frumos construita. 

Un scurt fragment:

A fi singur a devenit o boală ruşinoasă. De ce oare fuge lumea de singurătate? Pentru că ea te obligă să cugeţi. În zilele noastre, Descartes n-ar mai scrie "Cuget, deci exist". Ar spune: "Sunt singur, deci cuget". Nimeni nu vrea singurătatea, pentru că ea îţi lasă prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist.

De curand am citit o carte numita "Terapia prin ras" scrisa de Lenny Ravich. E o lectura usora, amuzanta si presarata cu intelepciune. Nu pot spune ca e o carte excelenta, insa mi-au ramas in minte anumite lucruri si nu din cauza ca informatia era noua, ci pentru simplu fapt ca tot ce s-a scris, a fost filtrat de umorul autorului.

Mi-ar placea sa va dau cateva citate si nu doar sa va povestesc, dar pentru ca sunt in stare sa incep 10 bancuri din 15, cu poanta, nu cred ca o sa am mare succes... iar cartea am plasat-o deja spre studiu.

Vreau doar sa va impartasesc ceva ce pe mine m-a uimit: in medie, un copil rade de 300 până la 400 de ori pe zi, iar adultii doar de 17 ori. Cam trist, nu-i asa? Prea multe oportunitati? :).

Daca ai mai citit carti de psihologie sau esti pur si simplu curios/-a, ai putea sa incerci "Cum să te psihanalizezi singur" de A. Roberti. Din seara in care am luat-o (si in cele care au urmat), am citit-o pana nu mi-am mai putut tine ochii deschisi.
Mi-a dat cateva raspunsuri pe care le intuiam, dar nu tineam neaparat sa le recunosc. LOL, nu? Am invatat lucruri noi despre mine si am inteles de ce unii din jurul meu se comporta intr-un anumit fel. Recunosc, nu mi-am descoperit doar calitati, dar pana una alta, nu de asta am pornit la drum.

Imi place psihologia. Ma uimeste universul launtric pe care ni-l construim, constient sau inconstient si consider ca e bine sa facem curatenie "la mansarda" din cand in cand. Cine stie ce descoperim? Eu m-am amuzat un pic... :)
More.

Duminica mi-am cumparat o carte din Carrefour, iar ieri, m-am dus pana la Polsib, de unde am plecat cu inca doua.

Prin generala imi placea foarte mult sa citesc, iar de prin liceu si in timpul facultatii mi-am cam pierdut entuziasmul. Din pacate, desi dorinta exista, cartile care imi ajungeau in mana, nu erau deloc genul meu.

Anul asta mi-am propus sa fac ceva in privinta asta, lucru pe care incerc sa-l duc la capat fara sa ma oblig intr-un fel sau altul. Dupa cateva esuari, observ progresele. Daca acum 6 luni gaseam ceva mai interesant de facut decat o plimbare printre rafturi, ieri m-am abtinut cu greu sa nu cheltui peste 100 de RON.

Ce mi-am luat? Carti de vanzari (pt. job) si inca una, pentru sufletelul meu... sau mai bine zis, pentru brain-ul meu :P

Via Mihaela.

In ordinea in care le-am inceput/ primit.

1. Ira Levin - Sarutul dinaintea mortii
50% parcursa. Am cumparat-o acum vreo 2 ani impreuna cu ziarul Cotidianul, dar n-am inceput sa o citesc decat de vreo 2-3 saptamani. Mi-am luat si filmul (cel din 1956), dar nu o sa-l vizionez pana nu termin cartea.

2. Douazeci si ceva - Iain Hollingshead
Am cumparat-o de vreo 2 saptamani de pe centru de la Humanitas. Initial am plecat dupa hainute, dar pentru ca nu m-a impresionat decat o pereche de sandale (piele, albastru electric, toc lemn, pret un pic cam exagerat), mi-am ales o carte. (Recomandata de ELLE)

3. Nu stiu cum reuseste - Allison Pearson
Cumparata tot acum 2 saptamani. Aceeasi poveste, alta locatie: mall-ul. De data asta mi-am luat cate ceva, dar am intrat si pe la libraria Alexandria. Am parcurs cam 15% din ea. O carte usoara, de plaja.

4. Existenta ta este irepetabila - Jim Donovan
Nu-mi apartine, am primit-o in weekend de la verisoara mea. Am rasfoit-o un pic de dimineata, pare interesanta :).

Dau leapsa mai departe celor care vor sa-mi recomande ceva bun. Plus o piesa veche, dar fara varsta.

Titlul reprezinta numele unei carti pe care am descoperit-o de curand pe Scribd. O lucrare care incepe asa:
"Cind a iubi inseamna a suferi, inseamna ca iubim prea mult.
Cind aproape toate conversatiile noastre cu prietenii se invirt in jurul LUI - problemele lui, gandurile lui, sentimente lui - si aproape toate propozitiile noastre incep cu "el", inseamna ca iubim prea mult.
Cind ii gasim scuze pentru indispozitiile, iritarile, indiferenta sau tacerile prelungite, punindu-le pe seama unei copilarii nefericite si incercam sa actionam ca terapeuti, inseamna ca iubim prea mult.
Cind citim o carte de auto-ajutorare, dar subliniem toate pasajele care l-ar putea ajuta pe el, inseamna ca il iubim prea mult.
Cind nu ne plac valorile lui, comportamentul si caracterul lui, dar le suportam, gindindu-ne ca, daca suntem indeajuns de atragatoare si tandre, va dori sa se schimbe de dragul nostru, inseamna ca il iubim prea mult."

Am salvat pdf-ul pe desktop si m-am hotarat sa "rasfoiesc" cartea. Nu am parcurs-o in intregime, insa cred ca unele femei s-ar regasi (mai mult sau mai putin) in randurile ei. Mda, nu e un lucru bun, prea mult nu e niciodata un semn de normalitate. Prea mult are o cauza si un efect, dar autoarea ofera si o solutie spre final.

Iubirea.
Sentimentul pe care il definesc din prisma propriei experiente. Niciodata identic. Singurul care se reinventeaza in functie de persoana care imi trezeste aceasta stare, singurul fara de care nu sunt convinsa ca pot trai.