In urma cu vreo 4 anisori, viata mi se schimba incet-incet, iar eu nu ma impotriveam. Am simtit doar ca trebuie sa iau o pauza de la planuri si sa merg "with the flow". Nu aveam o directie si nici nu imi doream una. Aveam doar chef sa fac ce vreau, iar in perioada aia am scris "Natural". Inca imi aduc aminte dimineata in care imi rimelam genele... era o zi de ianuarie. O zi in care am decis sa ma focusez pe viitor si sa imi las prezentul sa se noteze cu penite de aur si doar de scriitori uscusiti. Iar de aici, totul a decurs natural pentru prima data.

Eu nu sunt genul care crede in coincidente, insa atunci cand lucrurile se aseaza MEREU in favoarea ta incepi sa iti pui unele intrebari. Daca vroiam soare, aparea. Singurul lucru pe care nu il puteam cere era TIMPUL. A trebuit sa stau la coada in spatele lui si sa imi astept viitorul. Nu mi-a placut, m-am revoltat de n ori, insa a fost o lectie de rabdare pe care trebuia sa o invat. 

Acum, dupa atat vreme, ma declar mai inteleapta si mai fericita. Motivele sunt simple si de neimpartasit, insa ce stiu e ca imi lipseste un amanunt. Aceea energie care "lega" totul are ceva sa imi transmita si o face de fiecare data cand imi "ating" originea. Coincidentele curg in alt ritm, insa e nevoie de actiune si reactiune pentru a dezlega misterul :).

#WU

Pe langa activitatea zilnica (care e total diferita de tot ce inseamna HR), atunci cand a fost nevoie am selectat oameni si i-am intervievat. Concuziile mele pana acum:

- regula lui Pareto functioneaza si aici. 20% din candidati se potrivesc cerintelor impuse, restul nu au nici o legatura

Probabil ca eu sunt construita altfel, insa e de bun simt sa stii la ce job aplici si ce presupune. Printre CV-urile triate gasesc de multe ori oameni care nu au nici macar cea mai mica legatura cu domeniul asta, insa isi depun candidatura. Mi se pare corect sa plec mereu de la premisa ca tot ce e trecut in CV e real, dar de multe ori descopar ca ma insel. Putin rezista tentatiei de a-si inflori putin (sau MULT) imaginea.

- aspectul unui CV spune multe despre cel care l-a intocmit
- cei mai buni oameni din domeniu nu au nevoie de un CV
- cei buni sunt cautati, nu isi depun candidatura
- daca intarzie la intalnire si nu anunta, cu siguranta nu e ceea ce cauti. In cazul in care nu vine, gandeste-te ca ti-a facut un bine. Noteaza-l si nu il mai chema in viitor.

- chiar daca un om ti-a placut prima data, cheama-l si a doua oara, chiar si a treia. E posibil sa descoperi o cu totul alta persoana.
- nu te grabi niciodata, chiar daca esti presat de timp
- cere si parerea echipei in care vrei sa il integrezi. E important sa il placa (small joke: daca e o tipa si arata bine, baietii vor spune in 90% din cazuri DA).

In final, ideea postului nu urmareste in nici un caz emiterea unor sfaturi, ci pur si simplu cred ca e reactia mea la discrepanta pe care o observ intre nivelul de pregatire si pretentiile emise de posibilul angajat. Ca in orice alt schimb, trebuie sa oferi... ca sa primesti.

Ea trebuie sa fie mereu informata, aranjata, frumoasa, o buna amanta si gospodina, vesela si descurcareata. Puternica in fiecare zi, plina de energie si intelegatoare cu EL. In acelasi timp, pretentia e pe masura din partea femeii. Mereu invingator, barbat de succes, frumos, excelent amant, educat, atent la ea si la starile ei emotionale (deh!), romantic etc. You know, the basic stuff.

Si ca intr-o viziune corporativa, daca ceva nu functioneaza la limite maxime, se inlocuieste. Nu avem timp sa investim sau sa tragem impreuna atunci cand ajungem in the Dip. Devenim egoisti. Suntem focusati pe scopurile noastre si orice ne impiedica sa dobandim perfectiunea, se inlautura ca o ramura uscata de orhidee. Dorim sa inflorim, nu-i asa? De ce sa pierdem resurse hranind ceva ce nu o sa mai faca flori?

Recunosc ca dintotdeauna am urat sa imi pierd vremea. E o chestie pe care o repet si care de cele mai multe ori e o iluzie. Timpul nu se pierde, se investeste. Nu poti construi un castel intr-o zi, poate doar pe plaja... iar valurile marii nu iarta.

Cred ca ar trebui sa invatam cu totii sa fim supportive, sa ii intelegem mai mult pe cei din jur si sa nu mai fim atat de egoisti. Sa avem rabdare si sa tragem impreuna cu ei sau pentru ei cand au nevoie.

P.S. 5 minute mai tarziu... :)

If you want to go fast go alone. if you want to go far go together. - Proverb african

Pe Seth Godin l-a descoperit in urma cu un doi ani, cand mi s-a inmanat cartea lui - Triburi. O lectura interesanta, care mi-a conturat destul de bine definitia unui manager si a unui lider. Cateva luni mai tarziu, in biroul providerului meu de inspiratie, o alta carte scrisa de Godin imi atragea atentia - despre Esti de neinlocuit?.

Ieri rasfoindu-i blogul, m-am oprit asupra altui titlu - The Dip, iar aseara stand in pat si sorbind din ceai, ideea in jurul careia se contureaza aceasta cartica (43 pg.) m-a dus cu gandul la momentele in care am trecut si eu prin aceasta "coborare" care preceda linia de finish.
In principiu, orice proiect pe care il incepem (profesional, personal) il abordam cu optimism si entuziasm, insa odata cu trecerea timpului resursele pe care suntem dispusi sa le investim scad. Atunci trebuie sa ne hotaram daca ne dorim sa renuntam sau sa mergem inainte atat cat este nevoie pentru a reusi sa ne atingem scopul propus. Insa langa partea buna a lucrurilor (the Dip, in cazul nostru) regasim alte doua situatii pe care trebuie sa le recunoastem Cul de Sac (un drum care nu duce nicaieri) si The Cliff (varianta in care totul pare ca merge ok o vreme, dar in final se termina prost). Suna complicat? Continuati sa cititi cartea, poate e doar o coborare :).

Revenind la sederea confortabila din varful patului, ma gandeam ca exista multe momente in viata cand pur si simplu te saturi. Vrei sa renunti. La job, la sala, la orice situatie dificiala care iti macina gandurile. Simti ca ai nevoie de o gura de aer proaspat si incepi sa schimbi lucruri. Faci alegeri ireversibile care in timp se dovedesc inspirate sau... nu. De ce? Pentru ca panica functioneaza asemenea cetii. Nu ne permite sa vedem ce urmeaza, iar daca gonim cu 130 km la ora s-ar putea sa avem mici surprize.

Imi vin in minte doua chestii:

1. Cand nu stii ce sa faci, asteapta. - cu precizarea ca eu vad citatul asta mai mult pentru oamenii impulsivi. A astepta nu inseamna a amana o decizie foarte mult timp.
2. O regula de sah - Atunci cand atingi o piesa de sah si o muti, nu te mai poti razgandi. Mutarea e definitiva. Pe de alta parte, daca iti arati intentia de a o muta, dar in acelasi timp degetul tau nu se dezlipseste de ea, poti sa te hotarasti la o varianta diferita.


Tu cum esti? Dar mai important, unde?

Cainele care latra nu musca, insa la ce sa ne asteptam de la cel care doar ne priveste?

Ma gandeam astazi ca tacerea este periculoasa si parsiva. In spatele unor ochelari de soare, acolo unde ajunge lumina cand trece de cornee, stau in liniste gandurile noastre. Unii le impartasesc, altii le ascund pentru a-si atinge scopurile sau a-si masca suferinta. Ofera doar un strop de informatie, cat sa nu fie banuiti, judecati sau invinsi de catre adversari. Atunci cand cuvintele sunt putine, mintea e ocupata cu detaliile noilor planuri.

Tacerea.

Atunci cand te intorci acasa dupa o zi de munca infernala si ajungi in fata usii fara sa iti amintesti ce ai intalnit pe traseul tau.

Tacerea.

Dupa o cearta.

Tacerea.

Dupa o impacare, cand nu mai e nevoie decat de priviri si zambete cu subinteles.

Tacerea.

Mie personal imi displace (stiu ca stiti asta :)))

Un sezlong din denim imi sustinea greutatea intr-una din zilele trecute. Stateam cufundata in panza albastra incercand sa imi eliberez mintea de gandurile de peste zi. Urmaream dansul a doua petale de mar care se alintau in adierea vantului si aveam senzatia ca pluteau pe ritmul muzicii care rasuna din laptop. Totul parea in armonie, si cel ma probabil, asa si era. Natura nu da gres la capitolul ambianta.

In momente de genul acesta, gasesc fericirea si e suficient de multa liniste incat reusesc sa imi aud propriul zgomot. Esenta intregului pe care il proiectam zilnic prin haine si accesorii, grimase, actiuni, cuvinte sau gesturi nonverbale. O imagine care imita ideea de sine, insa nu intotdeauna o copiaza intocmai.

La polul opus, observ zambetele oamenilor si ma intreb ce e dincolo de "perfectiunea" afisata. Unii mi se par prinsi intr-o bula de sapun care zboara precum petalele mele de mar, in armonie... pana cand ating pamantul sau o alta realitate dura. Micile drame din viata de zi cu zi ajung sa ii defineasca, sa le strice buna dispozitie si sa le agite esenta. Pe de alta parte, exista cealalta categorie, cei care reusesc mereu sa gaseasca cate un curent de aer care sa le dea aripi si inteleg ca fara adierea vantului, n-ar zbura. Nu ma intrebati unde ma incadrez eu, deocamdata descopar teoria si exersez nativ unele miscari, insa nu navighez dupa o stiinta exacta.

P.S. Sa nu uitam de marul de la care a pornit totul:

Una din intrebarile pe care reporterii le adreseaza intr-un interviu personal este: Regretati ceva? Raspunsurile difera si sunt formulate in functie de numarul de circumvolutiuni ale intervievatului, insa in esenta, majoritatea se rezuma la un "nu" motivat. Imi place sa ascult justificarea si sa urmaresc gesturile care insotesc cuvintele la marea "parada"; acestea tradeaza sau sustin adevarul.

Parerea mea e ca in orice esec, fie acesta si asumat, ego-ul tau nu are cum sa nu fie lezat. Cui ii place sa piarda? Un "nu" pur nu poate fi real, cu atat mai mult atunci cand realizezi ca puteai sa procedezi in alta maniera, poate mai calculata si mai buna decat cea incarcata de emotii si subiectivism. Insa chiar daca esti un om cu toate tiglele pe casa, tot nu ai garantia minimalizarii pierderii... pentru ca totul e in miscare (uneori din cauza vantului care bate fix in directia opusa dorintelor tale).

If you are explaining, you are losing.

J. C. Watts 

P.S. De prin aprilie. Am hotarat ca merita sa ajunga pe retina voastra :).



Sunt de parere ca sintagma «clientul nostru, stapanul nostru» e (inca) luata de multi mot-a-mot si nu poate fi motto-ul unei firme care se respecta sau care isi respecta partenerii. Pot sa inteleg cum a aparut si de ce: pe vremuri cand o afacere insemna o croitorie, o bacanie, o frizerie etc. era normal sa incerci sa fidelizezi un client in acest fel, dar in prezent intr-o multinationala (sau nu numai) trebuie sa ai ceva mai multe atuuri cand iesi in piata.

Cati clienti, atatea necesitati. Nu sunt trasi la indigo si nu ii poti trata la fel, dar daca urmezi cateva principii de bun simt, in majoritatea cazurilor poti lega colaborari de lunga durata. Cand sunt in spatele biroului, reusesc de multe ori sa fiu mai flexibila decat sunt in mod obisnuit, sa imi pastrez mintea deschisa si sa nu ma cramponez la o procedura facuta de o minte umana incapabila de perfectiune. Atunci cand stiu ca putina inventivitate aduce profit, tind sa cred ca e mai bine sa nu aleg drumul scurt si batatorit. Ca sa citez un neamt cu simtul umorului: “daca mereu am fi spus nu putem sa facem X, inca am fi trait in copaci”. DAR, indiferent cat de mult imi doresc un client cu zambetul pe fata, incerc sa ii trasez niste limite si sa il formez dupa gustul meu pentru ca "asa cum il cresti, asa il ai".

Sunt clienti care ma suna si imi face placere sa vorbesc cu ei, sa colaboram si sa le gasesc solutii. Munca mea nu se rezuma doar la bani, iar ei apreciaza asta. Nu sunt un simplu executant care raspunde la mailuri sau la telefon, care ar face orice pentru incheierea unei vanzari... cu atat mai putin daca nu exista avantaje de ambele parti.

Imi e greu sa privesc cum unii se incapataneaza sa tina un client doar in amintirea vremurilor trecute. Portofoliul e un organism viu, iar din cand in cand, trebuie sa accepti ca e acest lucru e valabil si pentru cei care au facut odata parte din procentul 20%.

De fiecare data cand povestesc cu cineva despre dentisti, inevitabil se ajunge la intrebarea: "cat mai costa o plomba?" Raspunsul pare sa lamureasca toate dilemele pe care le-ar putea avea interlocutorul meu referitor la profesionalismul medicului care ma tine cascata si tintuita in scaunul de tortura. Daca e sa fac o analogie cu o alta intrebare deloc cuprinzatoare, dar la care apeleaza multi atunci cand se documenteaza pe tema creditelor, m-as referi la "cat platesti dobanda la banca X?". Am I right?...

Gandindu-ma la subiectul asta, am realizat ca unii dentisti sunt mai smecheri decat camatarii. Astia iti iau si banii si iti scot si dintii :)).

In urma cu ceva ani, mi se spunea ca trebuie sa imi gasesc echilibru in mine. Nu in ce ma inconjoara; si asta pentru ca mediul exterior este in continua schimbare. Am invatat asta si m-am tinut de "lectie" o perioada destul de lunga, insa de ceva timp am observat ca mai calc si stramb :). Starea de egoism si individualitate nu e neaparat un mod de viata pentru mine si desi e benefic din unele puncte de vedere, nu iti aduce mai mult decat ceea ce oferi... o forta egala cu efortul pe care il faci pentru cei din jurul tau.

Observ oameni care muncesc peste limita acceptata de majoritatea dintre noi, care se dedica acolo unde satisfactia le este garantata, unde lucrurile sunt clare... si renunta la micile placeri ale vietii. O plimbare de mana cu persoana potrivita, o limonada pe terasa cu prietenii sau o dupa-masa cu propriul copil raman in urma altor prioritati. Targetele, cuceririle si aprecierea din partea altora devin o resursa de energie care le umple golul atunci cand sunt inconjurati de oameni, insa dupa fiecare sedinta/ conferinta/ party vine si momentul in care se pun in pat. Iar momentele alea in care stau cu ochii inchisi asteptand sa adorma s-ar putea sa ii bantuie... iar atunci aleg sa munceasca mai mult. E si asta un soi de terapie! Sau poate ca e un stil de viata, insa nu e facut pentru multi dintre noi.

Nu ai cum sa le ai pe toate, iar daca incerci sa grabesti lucrurile sau sa impaci si capra si varza nu iese nimic calitativ... mai ales cand iti faci un scop din asta. Mi-am dat seama ca unele lucruri se intampla independent de ceea ce ne dorim. Daca inainte ma incapatanam sa conserv momente in timp fara sa realizez ca asa renunt la eventuale oportunitati, acum pot sa accept si un deznodamant diferit de cel cu care am pornit la drum.  

Totul a pornit de la asta: You can have it all; you just can't have it all, all at once. - Oprah.

Caut fericirea in trecutul meu si pot sa enumar cateva momente depline. Unele de durata, altele efemere, unele intense. Toate au aceeasi aroma, dar gust diferit. In prezent, fericirea isi gaseste radacinile in secundele care se scurg zilnic si care au inceput de mult sa contureze o traire perfecta si unica.

Uneori fericirea te gaseste cand te astepti mai putin. Trebuie doar sa iti ingadui sa fii liber, sa iti asumi ce simti, sa zambesti, sa traiesti frumos si mai ales... pentru tine, iar cei ce te iubesc te vor urma.

Astazi am aflat de un accident rutier si-s cam intoarsa pe dos. Nu cunosteam persoana, doar munca lui si ce a construit in ultimii 20 de ani. Sunt impotriva vitezei exact din acest motiv, ca intr-un moment judecat gresit se poate termina totul. Si pentru ce? Ca sa scutesti 15 minute?!

Cei care ma cunosc mai bine, stiu ca sunt cu capul si am tendinta sa fac "instructajul" inainte de orice drum mai lung: "sa conduci incet", "sa-mi dai beep cand ajungi", "nu te urca la volan daca ai baut un pahar de vin" etc. Imi aduc aminte ca la un moment dat renuntasem si eu la centura in semn de protest pentru a convinge pe cineva ca sa o poarte... iar acum am zile cand nu mi-o pun pentru ca imi e lene. Da, foarte smart din partea mea.

Ideea e ca atunci cand suntem la volan nu ar trebui sa ne gandim doar la noi sau la cei pe care ii avem ca pasageri, ci si la cei care asteapta beep-ul ala.

Privesc pe geam imaginile ce se schimba precum diapozitivele unui diafilm. E insorit, padurea e stapanita de un verde greu de asortat si am senzatia ca am luat prea in serios codul galben de care ne-au atentionat meteorologii. Sper totusi sa nu ma topesc pana la destinatie. Mintea mea zboara acompaniata de albumul "Viva la vida" al celor de la Coldplay. Imi dau seama brusc ca pot spune ca ma simt bogata, desi in acelasi timp am senzatia ca am 16 ani si sunt obligata sa astept varsta majoratului pentru a intra in posesia mostenirii.

M-am saturat sa observ in jur zambete din complezenta, oameni care inconstient spera ca relatia pe care o au e mai buna decat ce au avut odata, sa aud ca va declarati iubirea si ca sunteti indragostiti, dar mintiti atunci cand vi se pare ca adevarul v-ar "dezbraca" de putere in fata celuilalt. Halal dovada de incredere.

Citeam weekendul trecut cartea "Dragostea dureaza 3 ani" de Frederic Beigbeder. Mi-a imprumutat-o cineva si trebuie sa recunosc ca  m-am simtit revoltata de titlul ei, dar cu rasfoirea paginilor m-am emotionat, am ras si m-am intristat gandindu-ma ca unii nu au puterea sa lupte pentru ceea ce simt, iar in final am ajuns sa o recomand ca o lectura usoara, dar frumos construita. 

Un scurt fragment:

A fi singur a devenit o boală ruşinoasă. De ce oare fuge lumea de singurătate? Pentru că ea te obligă să cugeţi. În zilele noastre, Descartes n-ar mai scrie "Cuget, deci exist". Ar spune: "Sunt singur, deci cuget". Nimeni nu vrea singurătatea, pentru că ea îţi lasă prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist.

Atunci cand ne simtim lezati sau cand o persoana nu se ridica la inaltimea asteptarilor, reactionam. Memoria noastra devine brusc foarte buna, ba chiar furnizeaza informatii noi pe care pana in acel moment nu le-am fi luat in considerare in caracterizarea lui X. Parsiv si nesanatos. 

De cateva luni bune mi se tot spune ca oamenii sunt diferiti si ca atunci cand incerc sa inteleg o situatie nu trebuie sa ma raportez la mine. Pana acum munca de convingere nu a dat rezultate, insa daca mi se mai repeta vreo 2 anisori... cine stie? Poate ma transform intr-un Gandhi mic si mult mai aratos :))

Lasand gluma la o parte, imi plac cuvintele astea. Sunt foarte bine alese :).

Daca as fi intrebata care sunt premisele de la care ar trebui sa porneasca o relatie, as raspunde: iubire, atractie, comunicare si flexibilitate.

De ce? Sa le luam pe rand:

1. Iubirea, conditia suprema. Totul incepe cu niste fluturasi in stomac pe care nu ii intelegi, o cafea sau un ceai; o intalnire de la care vii, iar zambetul ala tembel inca iti lumineaza fata... La momentul asta incepi sa te ingrijorezi, parca ai o senzatie de deja-vu si totusi nimic nu se poate compara cu noul feeling. Bla, bla, trec saptamani, luni si deja "te iubesc" e la ordinea zilei. Esti prins/ -a in cel mai frumos mod. Toate astea impreuna cu amintirile si trairile pe care le ai cu celalalt, te sudeaza, iar la prima discutie in contradictoriu (pe care puteai jura ca nu o vei trai alaturi de ea/el) mai cobori un km spre Pamant. Hello, reality! Distanta ramasa se tot miscoreaza in timp, insa cred ca o doza trebuie sa ramana indiferent in ce stadiu al relatiei ajungi. Cine spune altfel, s-a plictisit deja... da, crede-ma pe cuvant. Nu cred ca o iubire seamana cu alta si in final e natural, nu poti face avea acelasi rezultat daca combini ingrediente diferite.

2. Atractie. Aici nu e nevoie de cuvinte. Atractia se simte, se vede si doar daca nu stii ce inseamna te poti resemna intr-o relatie care nu are strop de pasiune.

3. Comunicare. Pentru comunicare din pacate e nevoie de mai mult decat de gura, urechi, ochi. Fie ca e verbala sau nonverbala, trebuie sa existe permanent indiferent cat de greu ne-ar fi sa ne exprimam. Cred ca aici se impiedica multi. Sa te indrgostesti e simplu, insa sa fii in stare sa duci o relatie si sa nu o pierzi din prostie, e complicat pentru majoritatea, indiferent de varsta. Unii asa sunt construiti, sa ignore problemele sau pur si simplu sa le ascunda sub covoras... sa nu invete din greseli, sa traiasca orbeste pentru ca asa au vazut la parintii lor. E dovedit ca modelul de acasa conteaza, iar faptul ca femeile isi aleg parteneri asemanatori cu tatal sau barbatii cu mamele... nu e doar o poveste. E absurd sa ceri de la celalat sa fie la fel ca tine sau sa te astepti la o comunicarea excelenta... mai ales in prima perioada in care inca va reglati frecventele. Unii inteleg prin comunicare - cearta, ceea ce e gresit. De asta nici nu am ales o poza care sa transmita lucrul asta, insa de curiozitate... daca dati un search pe Google "comunicarea in cuplu" veti vedea ca am dreptate in ceea ce priveste insemnatatea acestui cuvant pentru multi.

4.Flexibilitate. Asta e cuvantul pe care eu l-am ales pentru ca nu-mi place cum suna compromis. Atunci cand iubesti pe cineva, ar trebui sa fii mult mai deschis spre o varianta de mijloc sau un "da", decat daca ai primi o propunere de la unul de pe strada. Dar asta e doar o parere personala.

Poate sunt eu pretentioasa, insa cred ca atunci cand iesi in blogosfera/ piata cu niste produse sau cu o imagine, trebuie sa aloci resurse pentru aspectul blogului / site-ului. Vad zilnic pagini care lasa de dorit: culori nepotrivite, font nearanjat, wedget-uri trantite doar ca sa existe, continut slabut, fotografii cu rezolutie proasta etc. Ma intreb, de ce sa faci o asemenea greseala?

Cu siguranta nu as cumpara lucruri de pe un site care arata groaznic. Din start as intelege ca persoanele responsabile nu sunt preocupate de business sau de clienti, ci doar de bani. Nu-mi plac lucrurile facute in graba si cred ca e mai ok sa iti faci un blog care sa arate bine si sa te concentrezi pe promovarea lui decat sa faci un site de comenzi de prost gust. 

In ziua de azi e simplu sa te promovezi, mai ales in mediu online: Facebook, Twitter sunt primele la care ma pot gandi. Bloggingul e important, schimbul de bannere si linkuri cu alti parteneri, personalizarea fotografiilor, alegerea unui favicon, RSS-ul, mail/sms marketing-ul and so on... altfel pot sa garantez ca oricat de bun e ceea ce oferi, va ramane in stoc.

Sunt deja multi ani de cand am o pasiune pentru propia fiinta. O fi si un strop de narcisim, dar mi-l asum si chiar il recomand intr-o oarecare masura. Imi aduc aminte ca aceasta curiozitate a pornit din pragul adolescentei si s-a materializat la inceput printr-o joaca: am descoperit testele de numerologie, psihologia si cartile de astrologie care ma descriau intr-un fel care uneori imi convenea, alteori nu. Oricum, mare importanta nu avea, eu oricum preluam doar ce vroiam, lucru pe care il fac si in prezent cu precizarea ca acum stiu daca vreun defect imi apartine. Acum am minimul de experienta, pe care pot sa bazez concluzia si sa compar fara sa construiesc o imagine de sine deformata.
In urma cu cativa ani nu-mi cunosteam limitele si nici macar acum nu am cum sa am o imagine de ansamblu, insa realizez ca singurele momente in care am "evoluat" au fost acelea in care m-am lovit de noi situatii si a trebuit sa imi pun mintea la contributie ca sa trec peste obstacole. Reinventarea e benefica si probabil ca o voi mai face de vreo cateva ori in urmatorii ani pentru ca in final, cui ii strica un refresh?
Aminteam de cateva moduri aleatorii prin care am inceput sa ma descopar inafara de trairile zilnice pe care altii le considera neimportante, tocmai pentru ca eu consider ca e mai mult decat corect sa acorzi macar o sansa unei idei anume chiar daca la inceput nu o intelegi. Daca nu experimentezi mintea ta va "vedea" doar intre punctele in care tu ai "plimbat-o", iar eu una nu optez pentru asa ceva.

De fiecare data cand ies in oras, mereu se ajunge la subiectul relatii. Chiar si doar in treacat, ca un simplu comentariu la vecinii din dreapta, care stau la cafea si bifeaza una din banalele intalniri. Probabil ca sarbatoresc ceva, sau pur si simplu petrec timp impreuna, dar "separat". Schimba replici, privesc in jur dupa orice altceva mai interesant, iar gesturile tandre par sa se fi pierdut in primele 6 luni de relatie. Concluzia mea: inca vreo 12 luni cu indulgenta.

Cred ca pretentiile cresc odata cu inaintarea in varsta si e absolut normal, pentru ca se presupune ca deciziile viitoare au la baza o experienta din care am invatat cate ceva, insa... cred ca de multe ori, te saturi. Nu mai speri. Renunti sau nici macar nu incerci sa mai cauti o persoana potrivita. Atunci e momentul in care faci primul pas spre o lunga intalnire, o intalnire pe care o sa o ai zilnic, iar daca persoana cu care iti bei cafeaua nu are mare lucru in comun cu tine... ai o mare problema.

Am in jurul meu exemple pozitive si negative, ambele categorii imperfecte, insa uimitor e faptul ca unele persoane care se complac in relatii "nesanatoase" nici macar nu realizeaza ca lucrurile merg prost. Rutina pare o scuza perfecta, iar comoditatea e mereu cea mai buna solutie. Trist, limitat si fara happy ending in majoritatea cazurilor.

De nelipsit: buna dispozitie, energie, incredere, chimie, atractie, afectiune, dor, joaca, pasiune, rasete, suport, respect, compromis etc. 

Cand statutul de "single" e mai bun: plictiseala, incapatanare, rutina, lipsa afectiunii si a zambetelor, comoditate, dependenta, principii & idei diferite, ritm incompatibil etc.

La amiaza am iesit din birou sa imi cumpar ceva de mancare, iar in drum spre magazin mi-am dat seama ca n-am nici cea mai mica dorinta sa ma intorc. Mi se intampla des, mai ales cand conduc, sa vreau sa trag de volan si sa o iau pe autostrada in directia in care mi-as dori sa plec. Cat de frumos ar fi sa fiu atat de libera incat sa imi fac propriu program. E intr-adevar un motiv bun pentru incepe ceva pe cont propriu.

Nu ma intelegeti gresit, am un job care mi se potriveste, care ma tine in priza si imi aduce satisfactii, DAR nu pot sa nu mai uit dincolo de cusca si sa visez la aripi intinse, curenti de aer si peisaje noi. Yes, I am a dreamer.

De multe ori mi se intampla sa aud: te vei schimba/ esti naiva/ lucrurile nu-s asa simple. Creditele, intemeierea unei familii, responsabilitatiile pe care le aduc acestea te forteaza sa te conformezi. Sa intri in turma si sa astepti pensia... si sa ma sfatuiesti pe mine sa o las balta. Insa am avut norocul sa cunosc persoane care ar fi putut tine un discurs la 11even si nu 11 minute, ci 11 zile. Aceste persoane m-au inspirat si ma inspira zilnic... chiar si atunci cand sunt down. Pentru ca toti avem momente in care am zace in pat si ne-am inchide telefoanele, dar putini avem puterea sa actionam diferit. 

Citind ce am scris pana acum, imi dau seama pentru a nu stiu cata oara ca sunt un om norocos. De multe ori mi s-a dat sansa sa vad dincolo de banal, sa caut ceva mai mult decat mi se ofera si n-am nici cel mai mic gand sa renunt.

Poate ca pentru unii dintre voi e prematur sa analizati anul in curs si sa faceti planuri pentru urmatorul, insa eu, un om al planurilor, incep deja sa "bugetez" viitorul urmatoarelor 365 de zile. Ma gandeam ca fata de unii ani, am crescut si am invatat multe. Am calatorit, am simtit, am experimentat si indraznit sa fac pasul cel mai greu - cel in afara zonei noastre de confort.

E greu pana inveti sa te responsabilizezi singur. Pana nu esti pus in fata faptului implinit, pana nu devii independent si nu simti un pic "greul"... realitatea nu e roz si nici pufoasa. "Greutatea" e relativa si fiecare o resimte diferit in functie de calitatile, aptitudinile si determinarea care zace in el. Eu fac lucruri pe care altii le gasesc dificile, iar altii se amuza cand le spun "maruntisurile" care m-au incomodat (citit speriat) la un moment dat.
Exemplu cel mai banal pe care il gasesc: mersul cu trenul. Na, pentru subsemnata, acest act era o chestie relativ noua. Desi nu m-am nascut in masina si stiam cum arata gara, nu aveam nici cel mai mic habar de tot ce se intampla acolo. Nu stiam sa citesc tabele, nu stiam care linie e a mea, in care tren sa ma urc, cum sa caut o calatorie spre o anumita destinatie etc... iar eu ma consider (si sunt!) inteligenta, dar cu toate astea tot m-am urcat intr-un alt tren. Norocul meu a fost ca-s sprintena si am realizat in ultimele 5 minute ca parca nu se leaga ceva :)). La fel de banal e si cu aeroporturile. Inainte eram in ceata doar cand auzeam: gate, check-in si transfer... singurul cuvant care imi placea era "duty-free" :D.

Ideea la care am ajuns cu toate astea e alta: increderea si atitudinea. Uneori face mai mult decat un sac de experienta. Nu e usor de dobandit si nici nu ai certitudinea ca ramane la acelasi nivel. Asta-i partea mai putin frumoasa, dar metoda "only forward, keep on pushing" aduce rezultate mereu.

P.S. Ar fi amuzant sa aud cateva banalitati si din partea voastra :). Indrazniti sa va aratati vulnerabilitatile? :))