Aseara stateam in pat si ascultam ploaia. Aerul umed si rece imi inunda plamanii in acelasi ritm in care amintirile isi faceau loc printre gandurile prezente. De obicei in perioada asta sunt aeriana, visatoare si nu prea duc dorul soarelui. Acum tanjesc dupa frunze aramii, multimi de oameni cu umbrele deasupra capului, adierea vantului si plecari la munte. Carti frumoase citite in liniste, pe o terasa in aer liber sub lumina cerului, inconjurata doar de caldura puloverului si de mireasma cafelei proaspat turnata in ceasca. Ce lipseste? Cohen. Vreau sa il revad...

O piesa pe care am auzit-o acum vreo doua saptamani pe o terasa... Enjoy! :)

In weekend am venit acasa si mi-am dat seama ca mi-a fost dor de Sibiu insa tot n-am avut senzatia ca as vrea sa raman, desi a fost ataaat de bine. Incepand de la mesele mamei si prezenta familiei, continuand cu plimbarile prin oras sau revederea prietenilor, am realizat ca imi place mai mult postura de vizitator/ musafir chiar daca ma tine pe drumuri.

In ultimele 72 de ore am fost tot pe picior de plecare si in mod miracolos am reusit sa prind trenul atat la dus, cat si la intorcere. Vineri am lenevit pana in ultimul moment si ca sa intelegeti ce inseamna asta, inchipuiti-va ca eram la coada de bilete (a treia) si in fundal se auzea: Trenul xxxx spre Sibiu pleaca de la linia 4. Va rog sa urcati in vagoane! Da, era cat pe ce! Astazi in schimb, m-am gandit sa fiu mai smart si sa merg putin mai repede, insa surpriza nu a intarzaiat sa apara. In fata mea erau cativa bucuresteni care se intorceau de la Artmania si ii auzeam vorbind ca nu se mai dau bilete. In cateva minute mi s-a confirmat faptul ca nu mai sunt locuri nici in picioare, dar tot am facut rost de bilet. Aproape trei ore am stat pe culoar, pe geanta, cu o carte interesanta in mana :)). Noroc cu ea! Partea amuzanta a fost ca unii s-au uitat ciudat la mine cand m-au vazut ca ma instalez cu atata naturalete pe jos, insa in 30 de minute au cedat si ei :)). Eram niste sardine in mizerie, iar eu am fost prima care a acceptat asta...

O seara frumoasa,

De o saptamana vreau sa scriu despre Camino si vad ca Brylu mi-a luat-o inainte... iar eu, care credeam ca subiectul asta o sa fie unul SF pentru multi... tz tz.

Camino este un pelerinaj celebru care a fost facut in nordul Spaniei secole de-a randul. Se spune ca "El Camino" se asterne sub Calea Lactee si urmeaza liniile de forta magnetica ce reflecta energia primita de la acele asezari de stele de deasupra lui. Aceasta energie vibreaza la o frecventa foarte inalta si, atunci cand este experimentata de o constiinta umana, induce claritate in gandire, o traire deosebita a unor experiente prezente si trecute, activand in acelasi timp amintiri de mult uitate. Suna interesant, nu-i asa? Pentru mine a sunat inca din prima clipa.

Intr-o sambata, in urma cu vreo luna, ma uitam la TV si am vazut-o pe Mihaela Tatu dand un interviu. Nu sunt un fan, insa subiectul mi-a captat atentia. Am ascultat cum isi descria calatoria pe El Camino Santiago de Compostela si mi-am dat seama ca este cu siguranta o experienta inedita. Dar oare as putea sa fac asta vreodata? Vocile rautacioase (si nu cele din mintea mea!) spun ca eu ma plang si doar la o plimbarica, dar pe Camino... Bla bla...  

Revenind - dupa ce am stins TV-ul mi-a ramas ideea asta in cap, apoi am uitat-o. Intr-una din zile, dupa ce am venit la Brasov, ma plimbam cu sora-mea prin oras si am intrat intr-o librarie. Ghiciti peste ce am dat! O carte despre aceast drum - CAMINO - O calatorie a spiritului de Shirley MacLaine. Nu m-am putut abtine, am cumparat-o, iar in concediu am citit-o cu mult drag. Am trait fiecare descriere a autoarei ca si cum as fi fost acolo langa ea (cu mici exceptii cand se abera, iar mintea mea se desprindea de unele filozofii care nu erau in concordanta cu propriile idei... deh... de asta suntem diferiti!).

Mai jos, un video cu mai multe info. Ma tot gandesc daca o sa conving pe cineva sa faca asta cu mine... dar daca ei s-au hotarat, inseamna ca nu e imposibil! :)). Mai sunt oameni cu idei traznite!

Pe repeat. In minte si playlist.

S-a terminat si vacanta, am inceput un job nou, iar Brasovul imi place pe zi ce trece tot mai mult. Nu stiu cum e posibil sa ma simt atat de confortabil, dar in final asta a inclinat balanta atunci cand am luat decizia sa ma mut. Ieri ma gandeam ca n-am nici macar o luna aici, dar deja stiu magazinele interesante, piata (aha, sunt gospodina in weekend!), traseul autobuzelor care ma intereseaza (this is interesting! mai ales ca n-am mai fost cu transportul in comun de prin liceu) si aproape zilnic descopar sau mi se intampla ceva interesant sau funny. Deocamdata nu ma intorc la Sibiu, poate in vreo doua saptamani... sa ma plictisesc un pic si pe aici! :))

Azi e zi de plimbareala. Ma duc pe Republicii sa imi clatesc un pic ochisorii pana nu isi intra soarele in drepturi... Caaaald!

Duminica frumoasa!

Ieri de-abia am adormit, iar astazi, desi m-am trezit din nou la 6... doar acum incep sa functionez normal. Am nevoie de o pauza. In curand o sa stau cu burtica sub soare si nu o sa-mi mai pese de nimic. 14 zile minunate de liniste.

Amin.

Una din prietenele mele alearga sambata viitoare pentru a sustine proiectul Voluntarilor SMURD. Daca sunteti interesati si vreti sa contribuiti si voi cu niste banuti, va rog sa intrati aici si sa o alegeti pe Maria Cismaru.

Cateva detalii gasiti mai jos:

Numele organizatie: Grupul Voluntarilor SMURD Sibiu

Nevoia/problema careia ii raspunde proiectul: Dotarea ambulanței de terapie intensivă tip C cu echipamentul necesar pentru suplimentarea echipajului de intervenție cu încă un paramedic.
Beneficiarii si care este grupul tinta : Voluntarii și colectivul SMURD Sibiu și implicit toți cetățenii județului Sibiu care au și vor avea nevoie de intervenția SMURD.

Ideea proiectului si activitatile ce vor fi derulate: Achiziția unui scaun pentru paramedici și  amenajarea unui spațiu de lucru pentru echipajul de gardă.

Bugetul necesar pentru implementarea proiectului: Scaun paramedici – 7000 RON, Amenajarea spațiu de lucru-10000 RON.

Schimbarile pe care le va produce proiectul: eficientizare serviciilor echipajului SMURD prin mărirea echipajului cu un membru și scăderea timpului de intervenție.

Cine se va implica in implementarea proiectului?: Voluntarii SMURD Sibiu, Pompierii SMURD.

Va multumesc! :)

Am primit pe mail textul de mai jos si m-am prapadit de ras :)). Enjoy!

Va scriu in raspuns la cererea dvs. de a va da amanunte suplimentare in Sectiunea 3 a Raportului de Accident de Munca unde am completat ca drept cauza “slaba planificare” ca fiind cauza accidentului meu. Ati cerut in mod expres explicatii amanuntite cu privire la accident si sper ca detaliile care urmeaza vor fi suficient de clarificatoare.

Eu sunt zidar de meserie. In ziua accidentului lucram singur pe acoperisul unei cladiri inalte de 6 etaje.

Dupa ce mi-am terminat treaba, am realizat ca mi-au ramas caramizi nefolosite, care, cintarite mai tirziu, au fost gasite a cintari aproximativ 270kg.

Decit sa car caramizile jos in brate, in mai multe etape, am considerat ca e mai bine sa le cobor toate odata intr-un butoi, folosind scripetele instalat in acest scop in spatele cladirii.

Am asigurat fringhia la nivelul solului, am urcat pe acoperis, am impins butoiul in afara cladirii si am incarcat caramizile. Dupa aceea am coborit de pe acoperis sa dezleg fringhia, tinind-o foarte strins ca sa asigur o coborire lenta a caramizilor. Veti observa in Sectiunea 11 a Raportului de Accident de Munca intocmit ca eu am o greutate de 72 kg.

Datorita surprizei pe care am avut-o cind am fost literalmente SMULS de la sol intr-un mod complet neasteptat, mi-am pierdut prezenta de spirit si am uitat sa dau drumul la fringhie. Cred ca nu este nevoie sa va mai spun, am inceput o ascensiune rapida catre acoperis. In apropierea etajului 3, m-am intilnit cu butoiul incarcat cu caramizi care acum se indrepta vertiginos catre sol, intilnire in urma careia m-am ales cu capul spart, zgirieturi minore si o clavicula fracurata.

Datorita impactului, ascensiunea mea a incetinit pentru o secunda dupa care a continuat rapid catre nivelul acoperisului, neoprindu-ma decit atunci cind degetele minii drepte au intepenit in scripete pina la nivelul celei de-a 3-a falange. Din fericire, intre timp mi-am recapatat prezenta de spirit si am fost in stare sa ma tin strins de fringhie in ciuda faptului ca incepusem sa am dureri. Aproape simultan, oricum, butoiul cu caramizi a lovit solul si ca urmare a impactului, fundul butoiului a cedat. Acum, saracit de greutatea caramizilor, butoiul cintarea doar 27 kg. Ma refer din nou la greutatea mea; cum probabil v-ati imaginat deja, am inceput o coborire rapida.
In vecinatatea etajului 3, am intilnit butoiul care acum urca; ca urmare a intilnirii m-am ales cu fracturi la glezne si cu mai multe taieturi si zgirieturi la picioare si in general.

Aici, norocul meu a inceput sa se schimbe usor. Intilnind butoiul, a fost bine ca mi-a incetinit usor caderea doar in masura sa-mi limiteze ranile, cind, am cazut pe gramada de caramizi si din fericire, am scapat doar cu 3 vertebre fisurate.

Imi pare rau sa va spun, asa cum stateam intins pe gramada de caramizi, cu dureri atroce, incapabil sa ma misc, din nou mi-am pierdut prezenta de spirit si am scapat fringhia din miini. Asa cum stateam intins, pe spate, am putut sa vad cum butoiul gol si-a inceput calatoria in jos, catre mine, care explica cele 2 fracturi la picioare.

Sper din tot sufletul ca acest raport raspunde la toate intrebarile dvs.

Sa nu mergi niciodata odata cu valul, incearca sa fii mereu pe el.

Asta era ce imi repeta unul din profesorii mei de mate. Era un tip cu un zambet imens, care traia cu intensitate fiecare cale spre solutia problemelor. Imi aduc aminte ca atunci cand se gandea la o rezolvare tragea din tigare ca un flamand, apoi expira imprastiand fumul in largul camerei. Veneam de la meditatii cu hainele imbacsite, mai rau ca dupa o noapte de club. Era un tip care locuia singur si avea o pisica la fel de stinghera ca el. Nu-mi aduc aminte sa o fi mangaiat vreodata. Statea cuminte si torcea, plictisita probabil de atata geometrie si algebra...

Am plecat de la lucru repetand faptul ca sunt plictisita, dar nu in sensul ca stau si ma joc Solitare, ci pentru ca imi dau seama ca vreau si astept cu nerabdare sa se schimbe mai multe lucruri. Prezentul e definit de rutina si singurul moment in care simt fericire e cand ma urc in masina si ajung pe autostrada. E ceva cu portiunea aia de asfalt, parca imi reda libertatea... pacat ca trebuie sa virez mereu la stanga.  

Din pacate suna asa cum suna: real. Nimeni nu isi doreste cu adevarat sa fie doar unul din boii de la caruta.