La amiaza am iesit din birou sa imi cumpar ceva de mancare, iar in drum spre magazin mi-am dat seama ca n-am nici cea mai mica dorinta sa ma intorc. Mi se intampla des, mai ales cand conduc, sa vreau sa trag de volan si sa o iau pe autostrada in directia in care mi-as dori sa plec. Cat de frumos ar fi sa fiu atat de libera incat sa imi fac propriu program. E intr-adevar un motiv bun pentru incepe ceva pe cont propriu.

Nu ma intelegeti gresit, am un job care mi se potriveste, care ma tine in priza si imi aduce satisfactii, DAR nu pot sa nu mai uit dincolo de cusca si sa visez la aripi intinse, curenti de aer si peisaje noi. Yes, I am a dreamer.

De multe ori mi se intampla sa aud: te vei schimba/ esti naiva/ lucrurile nu-s asa simple. Creditele, intemeierea unei familii, responsabilitatiile pe care le aduc acestea te forteaza sa te conformezi. Sa intri in turma si sa astepti pensia... si sa ma sfatuiesti pe mine sa o las balta. Insa am avut norocul sa cunosc persoane care ar fi putut tine un discurs la 11even si nu 11 minute, ci 11 zile. Aceste persoane m-au inspirat si ma inspira zilnic... chiar si atunci cand sunt down. Pentru ca toti avem momente in care am zace in pat si ne-am inchide telefoanele, dar putini avem puterea sa actionam diferit. 

Citind ce am scris pana acum, imi dau seama pentru a nu stiu cata oara ca sunt un om norocos. De multe ori mi s-a dat sansa sa vad dincolo de banal, sa caut ceva mai mult decat mi se ofera si n-am nici cel mai mic gand sa renunt.

Poate ca pentru unii dintre voi e prematur sa analizati anul in curs si sa faceti planuri pentru urmatorul, insa eu, un om al planurilor, incep deja sa "bugetez" viitorul urmatoarelor 365 de zile. Ma gandeam ca fata de unii ani, am crescut si am invatat multe. Am calatorit, am simtit, am experimentat si indraznit sa fac pasul cel mai greu - cel in afara zonei noastre de confort.

E greu pana inveti sa te responsabilizezi singur. Pana nu esti pus in fata faptului implinit, pana nu devii independent si nu simti un pic "greul"... realitatea nu e roz si nici pufoasa. "Greutatea" e relativa si fiecare o resimte diferit in functie de calitatile, aptitudinile si determinarea care zace in el. Eu fac lucruri pe care altii le gasesc dificile, iar altii se amuza cand le spun "maruntisurile" care m-au incomodat (citit speriat) la un moment dat.
Exemplu cel mai banal pe care il gasesc: mersul cu trenul. Na, pentru subsemnata, acest act era o chestie relativ noua. Desi nu m-am nascut in masina si stiam cum arata gara, nu aveam nici cel mai mic habar de tot ce se intampla acolo. Nu stiam sa citesc tabele, nu stiam care linie e a mea, in care tren sa ma urc, cum sa caut o calatorie spre o anumita destinatie etc... iar eu ma consider (si sunt!) inteligenta, dar cu toate astea tot m-am urcat intr-un alt tren. Norocul meu a fost ca-s sprintena si am realizat in ultimele 5 minute ca parca nu se leaga ceva :)). La fel de banal e si cu aeroporturile. Inainte eram in ceata doar cand auzeam: gate, check-in si transfer... singurul cuvant care imi placea era "duty-free" :D.

Ideea la care am ajuns cu toate astea e alta: increderea si atitudinea. Uneori face mai mult decat un sac de experienta. Nu e usor de dobandit si nici nu ai certitudinea ca ramane la acelasi nivel. Asta-i partea mai putin frumoasa, dar metoda "only forward, keep on pushing" aduce rezultate mereu.

P.S. Ar fi amuzant sa aud cateva banalitati si din partea voastra :). Indrazniti sa va aratati vulnerabilitatile? :))

Ai fost dispus vreodata sa risti totul pentru ceva in care crezi? Sa spui "all in" si sa fii deja impacat cu gandul ca daca pierzi, macar stii ca ai facut tot ce ai putut?

Acum cateva luni, cineva spunea ca "daca crezi pana la capat in sansa ta, cred ca trebuie sa fii ultimul care stinge lumina in intreaga cladire"; ideea asta mi-a revenit in minte si am realizat pentru a nu stiu cata oara ca ascunde un adevar stiut, dar pe care il trecem cu vederea de prea multe ori. E nevoie de dedicatie, rabdare si un pic de rezistenta la esecurile mici (sau mari) care preced succesul.

M-am tot gandit la calitatiile si defectele noastre. La faptul ca sunt lucruri pe care le putem invata de la altii si altii care traiesc sa ne invete lucruri. Am inteles de ce e corect sa fim diferiti, care-i rostul diferentelor dintre noi si ca nu e nevoie sa ne schimbam vreodata decat daca stim ca e in directia in care putem sa evoluam. Unii oameni nu imi plac sau pur si simplu nu imi mai plac, dar asta doar din cauza ca nu avem aceleasi valori sau caractere. Nu suntem construiti la fel si nici nu traim pe aceeasi lungime de unda, dar asta nu ii face "rai" si imi e imposibil sa nu le gasesc calitati care mie imi lipsesc. Interesant, nu? :)

Tot legat de asta, cand ma gandesc la "chimie", imi imaginez o reactie imediata intre doua substante si imi dau seama ca jumatate nu inseamna bucata care se potriveste perfect, care are aceeasi compozitie sau care face parte dintr-un intreg impartit egal sau (doar) in doua. Jumatatea e condimentul care da "gust" vietii, care iti aduce un plus de valoare doar prin dragostea pe care i-o porti... pentru ca "scoti ce e mai bun din mine" e raspunsul corect.

Cred ca una din cerintele pe care le am de la mine e sa nu devin o persoana limitata. Iar asta merge mana in mana cu rutina si confortul care se instaureaza zilnic pe undeva. Sunt constienta ca nu sunt construita ca un om aventuros care incearca mereu ceva nou, insa in acelasi timp stiu ca e vital pentru dezvoltarea mea sa o fac.

Fac planuri si raman agatate pe undeva. Scuze sa le bat in cuie, cat mai sus, le gasesc. Asa am facut si cu masajul. Am cochetat o perioada cu ideea, apoi am luat ciocanul si... POC! Dupa o vreme, cineva mai inalt ca mine, s-a ridicat pe varfuri si mi-a intins planul... iar acum nu renunt la ora aceea de relaxare pentru nimic in lume. Regasesc in ultimele luni multe exemple de genul asta si realizez cat de important este modul in care expunem o idee. Si totusi nu e suficient; e nevoie de daruirea celuilalt pentru a parcurge tot drumul. 

Dar sa revin la limitare. Ganditi-va de ce va urcati in masina si mergeti pe acelasi drum pana in oras, de ce frecventati acelasi restaurant, de ce nu incercati un fel de mancare dintr-o bucatarie exotica, de ce nu cititi o carte dintr-un domeniu pe care nu l-ati fi ales in mod curent etc. Poate din cauza ca e bine in coltisorul pe care l-ati creat? Sau dimpotriva... prea rau?

Astazi a fost una din zilele alea pacatoase in care m-am intrebat de ce oare s-a inventat telefonul mobil. Nu-mi aduc aminte de nici o tragedie provocata de ratarea unui apel pe fix. Daca nu erai acasa sau la birou, tot ce astazi se considera urgent, in trecut putea astepta pana a doua zi sau se rezolva si fara ajutorul tau. Am dreptate sau am dreptate?

Era o dimineata de august ca oricare alta. Il asteptam pe colegul meu ca sa mergem impreuna la lucru. Tineam in mana o sticla de Lipton cu gust de piersica si priveam pe marginea cealalta a soselei. O duzina de oamenii in statia de autobuz, unul mai plictisit decat altul... isi cercetau pe rand ceasurile. Am strambat din nas gandindu-ma la tiparul in care ajungem multi sa ne incadram si m-am indreptat spre masina alba. Doua replici cu "neata" s-au petrecut, iar rotile au inceput sa se invarta. Muzica asta rasuna pe fundal... de atunci e inca in mintea mea. Ma intreb ce anume ma fascineaza atat de tare.

Intre timp a devenit un fel de soundtrack al unei calatorii anume. Daca inchid ochii revad autostrada, campul si imi dau seama ca sunt fericita.

Aseara butonam telefonul si am gasit o aplicatie care sa-mi reaminteasca zilele de nastere. Foarte utila pentru un om cu memorie scurta. Am instalat-o si aveam doua optiuni: sa introduc manual datele sau sa sincronizez telefonul cu contul de facebook. Am ales varianta simpla. Asa m-am trezit cu o lista luuuunga de persoane pe nu le-am mai vazut de ani de zile sau pe care pur si simplu nu le cunosc atata de bine incat sa pun mana pe telefon si sa le urez diverse... hai, toti avem oameni de genul asta la "prieteni" la care le postam pe Wall un "LMA" doar din politete.

Mi-am adus aminte de ce nu ma pasioneaza reteaua asta de socializare si ma intrebam care sunt motivele reale pentru care oamenii se lasa prinsi in nebunia asta lipsita de intimitate (aici ma refer la cei cu sute de prieteni). In mod normal, nimeni nu posteaza nimic care sa ii umbreasca "imaginea", dimpotriva, mi se pare ca se munceste prea mult pentru marketingul asta virtual. De la poze, la replici sau comentarii, totul e ales.

Da, ma repet, caut esenta si-s selectiva, dar nu vad nimic rau in asta. Fiecare are dreptul la replica si optiuni personale.

Later edit: Cel mai mult a durat dezactivarea contului. M-am chinuit cateva minute sa gasesc linkul, dar vorba unui coleg, ce te asteptai? sa il puna la vedere? :))

Weekend-ul trecut pe vremea asta imi reveneam dupa o lunga plimbare pe urcusurile si coborasurile Transalpinei. Am plecat impreuna cu alti 29 de oameni (7 masini!) din Sibiu, spre Valcea, Horezu, Novaci, Ranca, Obarsia Lotrului, Sugag, Dumbrava si inapoi in oras. Traseul a fost bun, cu mici exceptii si a durat 16 ore cu tot cu opriri.

Prima oprire a fost la Cozia, desi nu era pe lista, dar ne-am bagat nasucul si pe acolo cateva minute bune, apoi ne-am indreptat spre Manastirea Polovragi si pestera cu acelasi nume. In final am bifat toate punctele mentionate mai sus. 

Am urcat pana la 2150 de m, apoi am luat-o pe jos spre varful Carbunele. Mentionez faptul ca daca aveti chef de o excursie la inaltime trebuie sa va luati cu voi un fular, geaca si caciula. Pe mine m-a bufnit rasul la insistentele altora, dar acolo sus m-am bucurat ca i-am ascultat.

Spre uimirea mea, anul asta a fost un an in care nu a trecut luna sa nu vad un loc nou sau chiar mai multe din tara (poate va scriu de ele, pe rand) si am descoperit ca weekendurile pot fi un prilej bun de a scapa din rutina zilnica. "Concediu" nu trebuie sa insemne doar saptamana aia in care fugim din tara pe o plaja cu nisip fin si la care visam cu 3 luni inainte.

Recomand cu multa caldura muntii Apuseni, e locul meu de suflet :). Oamenii sunt primitori, zona nu e comerciala sau impanzita de turisti, iar cazare gasesti in functie de cate pretentii ai.

Mai multe detalii despre Transalpina pe site-ul lui Alin - www.transalpina.biz.

De multe ori stresul zilnic, problemele cotidiene sau lucrurile care nu merg chiar cum ne-am dori sau cum ne-am astepta, ne provoaca un disconfort, o stare interioara de neliniste. Pentru multi dintre noi weekendul reprezinta time-out-ul in care ne energizam si ne recapatam puterile, timpul in care incercam sa ne deconectam si sa ne eliberam mintea. Imi aduc aminte feelingul pe care il aveam cand eram mica, cel lipsit de ganduri, cel care ma tinea in priza de dimineata pana seara alergand sau jucandu-ma in jurul blocului... de nepretuit.

In ultimele luni mi-am dat seama ca fericirea mea se leaga strans de lucrurile marunte, de natura si de oamenii care au aceeasi vibratie ca mine... departe de asfalt si fatarnicie. Nu zic ca ar trebui sa plecam toti cu cortul (ca nici mie nu-mi place), insa un weekend langa munti, o plimbare in razele apusului si un pahar de vin pe terasa camerei nu cred ca poate fi egalata cu o seara la restaurant intre 4 pereti si o noapte de cluburi. Cu atat mai putin zmeura din Carrefour cu cea culeasa cu mana ta de pe marginea drumului...

Dar ce stiu eu? :)