Mi-am dat seama ca de fiecare data cand vreau sa scriu ceva, ma opresc. Am un chef nebun sa tac. Sa fac ce am chef si sa nu mai impartasesc nimic, dar se pare ca starea mea si privirea spun multe chiar daca eu nu scot nici macar un sunet... Liniste, echilibru si energie. Astea-s cuvintele pentru care as consuma cerneala, astea-s feelingurile pentru care as plimba zilnic trollerul dupa mine, astea-s lucrurile care ma hranesc.

Nu stiu cand s-a produs declicul, dar stiu de ce s-a intamplat si ce efect are asupra mea. Vad asta in ce gandesc, ce aleg, ce fac sau ce nu fac. Ce spun, ce aprob si ce resping. Un fel de libertate pe care o descopar zilnic.

Acum stiu ca atunci cand mereu esti in cautare de ceva si nu ai idee ce lipseste, raspunsul e foarte aproape. Nu o sa il gasesti daca iti schimbi lookul, daca iti ocupi timpul vrand sa fii ocupat, daca iti setezi targeturi, daca pleci in concediu sa te relaxezi sau daca incerci un fel exotic de mancare. Fix 0 fara un pic de esenta.

Acum cateva ore beam un fresh de portocale cu morcovi si stateam la povesti cu o prietena, departe de laptopul asta, departe de locul in care aveam impresia ca se petrece totul. Oameni imbracati altfel, unii mai veseli, altii mai tristi, strazi pline, miros de kurtos kolac si cafea.

Un weekend plin de rasete si voie buna.

Poza nu am facut-o eu, insa ma bucur ca D. a fost suficient de inspirata cat sa surprinda cerul de sambata dimineata. Probabil ca l-ati vazut si voi, cei care ati iesit din casa si ati ridicat ochii spre soare :).

Avem si episodul doi de pe ConstruimImperii.ro - by Daniel Zarnescu

Un oras anost, cu strazi gri si localnici care-si intorc privirea dupa zambetul lui. Curiosi de energia pe care o emana cand paseste jucaus peste craterele din trotuar, il urmaresc pana ajunge la semafor si se pierde in multime, apoi il zaresc din nou sarind pe liniile zebrei ca un copil. Un om nebun, gandesc majoritatea, rotindu-si ochii in orbite. Turistul traverseaza un bulevard pana ajunge in zona centrala, cumpara o apa plata si se aseaza pe banca. Cerul nu mai e albastru, se simte obosit si tot ce il inconjoara contrasteaza puternic cu ce i se citeste in ochi. O motivatie puternica si dorinta de a trai asa, acum.

Suna ceasul si inca stai culcat cu nasul in perna si plapuma in cap. Realizezi ca inca 5 minute au mai multa esenta dimineata decat seara. Alarma rasuna intre pereti si parca te zgarie pe timpan. Snooze nu e o solutie pentru ca telefonul e la o lungime mai mare de o mana si nu-l poti ajunge. Pfoai. Daca e si luni, viata ta pare brusc mai speciala decat a altora. Cafea, poate o felie de paine, niste cereale, un iaurt sau nimic. Nimic e in cazul in care esti in intarzaiere si trebuie sa fugi. Stomacul tau nu primeste nici in dimineata asta micul dejun.

Ajungi dupa birou, iar dupa cateva ore realizezi ca aranjezi scaunul, iti iei haina, cheile si pleci. Mai iesi la o poveste, o piesa de teatru, mergi la sport, iar duminica vine iarasi. S-a scurs si saptamana asta... intr-un final realizezi ca traiesti in rutina. Ca mereu te grabesti si fugi de parca ai avea un pitbull in spate.

Am decis sa respir mai profund. Sa aleg altceva decat ce am la indemana. Sa fac ce simt si ce vreau, sa ies sambata la amiaza si sa savurez o cafea irlandeza. Sa ma asez pe coltul barului, sa ascult muzica si vad roz. Sa schimb idei, sa apreciez, sa rad si sa ma intorc fresh in fiecare luni.

... primavara mea :)

P.S. Si a voastra? Inca o coincidenta.

Am crezut intodeauna ca fiecare persoana pe care o intalnesti si pe care ajungi sa o descoperi, aduce ceva cu ea si ia ca amintire o parte din ce reprezinti. Nu ma refer numai la cei cu care petrecem o importanta parte din viata, ci si la cei care joaca roluri secundare. De multe ori intreb, eu ce aduc? Daca m-ai auzit macar o data spunand asta, inseamna ca eu deja am furat multe de la tine.

Mi se intampla sa cunosc persoane care mi se par interesante, care s-au format intr-un mod placut, care transmit ceva mai mult decat un zambet si cunostinte. Chiar nu ma pasioneaza cei care rezolva integrale in cateva secunde sau imi expun istoria Romaniei pana in prezent, in schimb apreciez oamenii care imi atrag atentia, ma invita in lumea lor si ma lasa sa-mi aleg ce imi place. Ce poate concura cu increderea deplina?

Chiar daca nu constientizam, sau nu mereu, suntem un puzzle in continua schimbare. Primim piese cu care construim si dam la randul nostru replici din ce avem deja pe masa. Sansele sa ajungem la aceeasi imagine sunt mici, insa din cand in cand descoperim persoane care au o parte din piesele de care avem nevoie si sunt dispuse sa ne ofere si noua cate o copie. Nu cred ca terminam vreodata jocul asta, mereu vom dori sa ne extindem, insa eu recunosc persoanele care mi-au si imi nuanteaza puzzelul. Tu poti face asta?

Acesta este un post dintr-un ciclu de postari "borrowed", ales de subsemnata cu grija. Creeaza imagini, se asociaza foarte bine cu muzica si porneste de la o poveste reala, prelucrata de Dorian intr-un mod de apreciat.

Prima gura de aer am luat-o in decembrie, dar pentru asta niciodata nu m-am considerat un om al iernii. Nu ma impac prea bine cu frigul sau cu fulgii (mai ales de cand port ochelari). Sau cel putin asta era impresia mea, pana de curand...

Imaginea seamna mult cu ce vedeam printr-un geam dreptunghiular, de pe marginea unei canapele. Stateam cu capul pe bratele incrucisate, la caldurica si visam. Urmaream cum cad fulgii, si se contureaza tot mai clar pe fundalul verzui-inchis al brazilor. Am stat asa vreo 10 minute...

Zilele astea a nins si mi-am adus aminte de momentul ala. Acum bucatelele de zapada imi par inofensive si nu cred ca e din cauza lentilelor de contact, cred ca e altceva...