Cred ca una din cerintele pe care le am de la mine e sa nu devin o persoana limitata. Iar asta merge mana in mana cu rutina si confortul care se instaureaza zilnic pe undeva. Sunt constienta ca nu sunt construita ca un om aventuros care incearca mereu ceva nou, insa in acelasi timp stiu ca e vital pentru dezvoltarea mea sa o fac.

Fac planuri si raman agatate pe undeva. Scuze sa le bat in cuie, cat mai sus, le gasesc. Asa am facut si cu masajul. Am cochetat o perioada cu ideea, apoi am luat ciocanul si... POC! Dupa o vreme, cineva mai inalt ca mine, s-a ridicat pe varfuri si mi-a intins planul... iar acum nu renunt la ora aceea de relaxare pentru nimic in lume. Regasesc in ultimele luni multe exemple de genul asta si realizez cat de important este modul in care expunem o idee. Si totusi nu e suficient; e nevoie de daruirea celuilalt pentru a parcurge tot drumul. 

Dar sa revin la limitare. Ganditi-va de ce va urcati in masina si mergeti pe acelasi drum pana in oras, de ce frecventati acelasi restaurant, de ce nu incercati un fel de mancare dintr-o bucatarie exotica, de ce nu cititi o carte dintr-un domeniu pe care nu l-ati fi ales in mod curent etc. Poate din cauza ca e bine in coltisorul pe care l-ati creat? Sau dimpotriva... prea rau?

Astazi a fost una din zilele alea pacatoase in care m-am intrebat de ce oare s-a inventat telefonul mobil. Nu-mi aduc aminte de nici o tragedie provocata de ratarea unui apel pe fix. Daca nu erai acasa sau la birou, tot ce astazi se considera urgent, in trecut putea astepta pana a doua zi sau se rezolva si fara ajutorul tau. Am dreptate sau am dreptate?

Era o dimineata de august ca oricare alta. Il asteptam pe colegul meu ca sa mergem impreuna la lucru. Tineam in mana o sticla de Lipton cu gust de piersica si priveam pe marginea cealalta a soselei. O duzina de oamenii in statia de autobuz, unul mai plictisit decat altul... isi cercetau pe rand ceasurile. Am strambat din nas gandindu-ma la tiparul in care ajungem multi sa ne incadram si m-am indreptat spre masina alba. Doua replici cu "neata" s-au petrecut, iar rotile au inceput sa se invarta. Muzica asta rasuna pe fundal... de atunci e inca in mintea mea. Ma intreb ce anume ma fascineaza atat de tare.

Intre timp a devenit un fel de soundtrack al unei calatorii anume. Daca inchid ochii revad autostrada, campul si imi dau seama ca sunt fericita.

Aseara butonam telefonul si am gasit o aplicatie care sa-mi reaminteasca zilele de nastere. Foarte utila pentru un om cu memorie scurta. Am instalat-o si aveam doua optiuni: sa introduc manual datele sau sa sincronizez telefonul cu contul de facebook. Am ales varianta simpla. Asa m-am trezit cu o lista luuuunga de persoane pe nu le-am mai vazut de ani de zile sau pe care pur si simplu nu le cunosc atata de bine incat sa pun mana pe telefon si sa le urez diverse... hai, toti avem oameni de genul asta la "prieteni" la care le postam pe Wall un "LMA" doar din politete.

Mi-am adus aminte de ce nu ma pasioneaza reteaua asta de socializare si ma intrebam care sunt motivele reale pentru care oamenii se lasa prinsi in nebunia asta lipsita de intimitate (aici ma refer la cei cu sute de prieteni). In mod normal, nimeni nu posteaza nimic care sa ii umbreasca "imaginea", dimpotriva, mi se pare ca se munceste prea mult pentru marketingul asta virtual. De la poze, la replici sau comentarii, totul e ales.

Da, ma repet, caut esenta si-s selectiva, dar nu vad nimic rau in asta. Fiecare are dreptul la replica si optiuni personale.

Later edit: Cel mai mult a durat dezactivarea contului. M-am chinuit cateva minute sa gasesc linkul, dar vorba unui coleg, ce te asteptai? sa il puna la vedere? :))

Weekend-ul trecut pe vremea asta imi reveneam dupa o lunga plimbare pe urcusurile si coborasurile Transalpinei. Am plecat impreuna cu alti 29 de oameni (7 masini!) din Sibiu, spre Valcea, Horezu, Novaci, Ranca, Obarsia Lotrului, Sugag, Dumbrava si inapoi in oras. Traseul a fost bun, cu mici exceptii si a durat 16 ore cu tot cu opriri.

Prima oprire a fost la Cozia, desi nu era pe lista, dar ne-am bagat nasucul si pe acolo cateva minute bune, apoi ne-am indreptat spre Manastirea Polovragi si pestera cu acelasi nume. In final am bifat toate punctele mentionate mai sus. 

Am urcat pana la 2150 de m, apoi am luat-o pe jos spre varful Carbunele. Mentionez faptul ca daca aveti chef de o excursie la inaltime trebuie sa va luati cu voi un fular, geaca si caciula. Pe mine m-a bufnit rasul la insistentele altora, dar acolo sus m-am bucurat ca i-am ascultat.

Spre uimirea mea, anul asta a fost un an in care nu a trecut luna sa nu vad un loc nou sau chiar mai multe din tara (poate va scriu de ele, pe rand) si am descoperit ca weekendurile pot fi un prilej bun de a scapa din rutina zilnica. "Concediu" nu trebuie sa insemne doar saptamana aia in care fugim din tara pe o plaja cu nisip fin si la care visam cu 3 luni inainte.

Recomand cu multa caldura muntii Apuseni, e locul meu de suflet :). Oamenii sunt primitori, zona nu e comerciala sau impanzita de turisti, iar cazare gasesti in functie de cate pretentii ai.

Mai multe detalii despre Transalpina pe site-ul lui Alin - www.transalpina.biz.

De multe ori stresul zilnic, problemele cotidiene sau lucrurile care nu merg chiar cum ne-am dori sau cum ne-am astepta, ne provoaca un disconfort, o stare interioara de neliniste. Pentru multi dintre noi weekendul reprezinta time-out-ul in care ne energizam si ne recapatam puterile, timpul in care incercam sa ne deconectam si sa ne eliberam mintea. Imi aduc aminte feelingul pe care il aveam cand eram mica, cel lipsit de ganduri, cel care ma tinea in priza de dimineata pana seara alergand sau jucandu-ma in jurul blocului... de nepretuit.

In ultimele luni mi-am dat seama ca fericirea mea se leaga strans de lucrurile marunte, de natura si de oamenii care au aceeasi vibratie ca mine... departe de asfalt si fatarnicie. Nu zic ca ar trebui sa plecam toti cu cortul (ca nici mie nu-mi place), insa un weekend langa munti, o plimbare in razele apusului si un pahar de vin pe terasa camerei nu cred ca poate fi egalata cu o seara la restaurant intre 4 pereti si o noapte de cluburi. Cu atat mai putin zmeura din Carrefour cu cea culeasa cu mana ta de pe marginea drumului...

Dar ce stiu eu? :)

Cateodata am impresia ca sunt un spectator. Un spectator la o piesa de teatru de la care nu-mi pot lua ochii si care sper sa nu se termine decat cand am eu chef sa plec acasa. As putea cu usurinta sa urc pe scena si sa colorez un pic atmosfera, insa deocamdata sunt curioasa ce fac ceilalti actori. Vreau sa le observ prestatia. Sa stau in scaunul meu rosu, tapitat cu catifea si sa trag concluzii...

De-abia astept sa ma trezesc cu noaptea in cap sa vad rasaritul...

Vreau sa calatoresc, sa plec, sa-mi fac bagajele din trei in trei luni si sa nu ma opresc decat cand stiu cu siguranta ca m-am saturat. De data asta nu simt nevoia sa evadez, ci sa descopar. Sa vad alte culturi, sa intru in atmosfera locului si sa gust un pic (mai mult) din frumusetea vietii.

Anul asta o sa revad un loc cu o mare rece, agitata si cu o istorie bogata.

Imi doresc sa traiesc departe, altfel si nu dupa un model tras la indigo. Sunt satula de norme, rutina si reguli impuse de altii. Am realizat ca pentru fiecare lucru exista un moment potrivit, pe care daca il lasi in urma, e bun lasat. Nu o sa-ti mai doresti si nici nu o sa mai ai energia sa o iei de la capat din clipa in care ai rupt randurile.

Si totusi, "potrivit" nu pare sa ofere mai multe sanse decat o loterie...

Aseara in timp ce altii se inghesuiau in supermarketuri cumparand ingredientul lipsa pentru friptura de miel sau erau in cautarea rochitei perfecte care sa se asorteze cu noii pantofi cu toc, pe cer apunea soarele. Lumina lui strabatea milioane de km si se reflecta in asfaltul ce serpuia in fata masinii, dandu-mi impresia ca il urmez. Parbrizul era brazdat de picaturi reci de ploaie ce se preligeau pe lateral, dupa miscarea sincronizata a stergatoarelor. Muzica rasuna si imi intiparea incet, incet, o imagine pe care mi-ar fi imposibil sa o las vreodata uitarii si un sentiment greu de descris in cuvinte.
Ma gandeam atunci la cati oameni vin spre oras urmarind soarele si cati din ei aleg sa traga parasolarul, ca sa nu ii orbeasca apusul? Si pe cati nu i-a speriat ploaia de ieri, alegand in casa si pierzand "spectacolul" cerului?

Oamenii fac alegeri diferite, uneori bune, alteori neinspirate si din comoditate sau poate pur si simplu doar din corectul motiv ca asa simt. Unii indraznesc sa iasa din cercul monotoniei si risca totul pentru ca stiu ca e momentul, altii sar toata viata pe circumferinta acestuia dintr-un punct in altul, cu falsa impresie ca schimba ceva... ca in final sa se regaseasca la aceeasi distanta fata de centru, mai nefericiti, mai obositi si mai confuzi. Indiferent ce aduce ziua de maine, n-am de gand sa mai pasesc inapoi vreodata pentru ca aici am apusuri, am muzica, zambete, pomi cu flori albe, infloriti pe marginea soselei si libertate.



Later edit :). Muzica incepe pe la 0:16, so... patience.