Au fost multe dimineti in care piesa aceasta era pe repeat in masina, iar in zilele acelea dupa ora 5... o data cu motorul repornea si muzica. E drept, exageram. Pasagerii mei ocazionali n-au comentat nimic la inceput, insa din a treia saptamana n-au mai rezistat. Ma intrebau cine canta si nici macar nu stiam sa le raspund... dar nu ma interesa. Era o dragoste nebuna, ceva ce se traieste o data in viata. Iti ia mintea si nu vrei sa stii detalii. Te bucuri si atat... Versurile nici nu mai au relevanta atata timp cat ritmul te misca...

Curiosi? :)

2015 a inceput cu un nou pas spre confortabila monotonie la care aspira toti viitorii pensionari. Am gatit si am stat in jurul mesei. O seara placuta, de care aveam nevoie si nu stiam cum sa o mai multiplic. Drept dovada, undeva pe la milocul lunii ianuarie am plecat in Austria la ski. A fost prima gura de aer pe care am luat-o dupa o perioada stresanta la job; m-am simtit ca un inotator care se avanta intr-o mare pe care nu o cunoaste si e surprins de adancimea gropii in care a disparut. O saptamana in care fiecare km de partie parcurs echivala cu un gram de libertate. Mi-a facut incredibil de bine scurta vacanta, lucru care s-a vazut fizic si mental in saptamanile care au urmat. Lunile februarie, martie si aprilie m-au tinut ocupata, insa in acelasi timp am invatat sa iau pauze. E sfarsitul lunii Mai iar eu va scriu de pe o terasa pe care am revenit cu pretul tuturor zilelor de concediu. Da! Toate 21. Stiu, nu e nici macar jumatate anului, insa nu ma compatimiti. Am luat decizia sa imi ofer si mai mult timp renuntand la locul de munca actual. Nu a fost deloc usor, insa mi-am dat seama ca e pacat sa imi dedic 8 ore din zi (din propria viata) unui job pe care il pot relua cu succes in orice alt loc... asta daca o sa mai vreau sa lucrez pentru altii. Inca ma decid. Un card alimentat constant nu ma poate cumpara atat de usor.

Eu cred ca atunci cand suntem nefericiti cu o situatie, avem MEREU optiunea sa facem ceva in privinta asta sau sa ne plangem de mila. Schimbarea genereaza noi oportunitati.

To be continued... with enthusiasm! 

In urma cu vreo 4 anisori, viata mi se schimba incet-incet, iar eu nu ma impotriveam. Am simtit doar ca trebuie sa iau o pauza de la planuri si sa merg "with the flow". Nu aveam o directie si nici nu imi doream una. Aveam doar chef sa fac ce vreau, iar in perioada aia am scris "Natural". Inca imi aduc aminte dimineata in care imi rimelam genele... era o zi de ianuarie. O zi in care am decis sa ma focusez pe viitor si sa imi las prezentul sa se noteze cu penite de aur si doar de scriitori uscusiti. Iar de aici, totul a decurs natural pentru prima data.

Eu nu sunt genul care crede in coincidente, insa atunci cand lucrurile se aseaza MEREU in favoarea ta incepi sa iti pui unele intrebari. Daca vroiam soare, aparea. Singurul lucru pe care nu il puteam cere era TIMPUL. A trebuit sa stau la coada in spatele lui si sa imi astept viitorul. Nu mi-a placut, m-am revoltat de n ori, insa a fost o lectie de rabdare pe care trebuia sa o invat. 

Acum, dupa atat vreme, ma declar mai inteleapta si mai fericita. Motivele sunt simple si de neimpartasit, insa ce stiu e ca imi lipseste un amanunt. Aceea energie care "lega" totul are ceva sa imi transmita si o face de fiecare data cand imi "ating" originea. Coincidentele curg in alt ritm, insa e nevoie de actiune si reactiune pentru a dezlega misterul :).

#WU

Am revenit online, iar ca sa marchez acest moment nu pot decat sa va aduc in playlist o noua piesa. Dar va rog, simtiti ritmul si atat :)

 

Pe langa activitatea zilnica (care e total diferita de tot ce inseamna HR), atunci cand a fost nevoie am selectat oameni si i-am intervievat. Concuziile mele pana acum:

- regula lui Pareto functioneaza si aici. 20% din candidati se potrivesc cerintelor impuse, restul nu au nici o legatura

Probabil ca eu sunt construita altfel, insa e de bun simt sa stii la ce job aplici si ce presupune. Printre CV-urile triate gasesc de multe ori oameni care nu au nici macar cea mai mica legatura cu domeniul asta, insa isi depun candidatura. Mi se pare corect sa plec mereu de la premisa ca tot ce e trecut in CV e real, dar de multe ori descopar ca ma insel. Putin rezista tentatiei de a-si inflori putin (sau MULT) imaginea.

- aspectul unui CV spune multe despre cel care l-a intocmit
- cei mai buni oameni din domeniu nu au nevoie de un CV
- cei buni sunt cautati, nu isi depun candidatura
- daca intarzie la intalnire si nu anunta, cu siguranta nu e ceea ce cauti. In cazul in care nu vine, gandeste-te ca ti-a facut un bine. Noteaza-l si nu il mai chema in viitor.

- chiar daca un om ti-a placut prima data, cheama-l si a doua oara, chiar si a treia. E posibil sa descoperi o cu totul alta persoana.
- nu te grabi niciodata, chiar daca esti presat de timp
- cere si parerea echipei in care vrei sa il integrezi. E important sa il placa (small joke: daca e o tipa si arata bine, baietii vor spune in 90% din cazuri DA).

In final, ideea postului nu urmareste in nici un caz emiterea unor sfaturi, ci pur si simplu cred ca e reactia mea la discrepanta pe care o observ intre nivelul de pregatire si pretentiile emise de posibilul angajat. Ca in orice alt schimb, trebuie sa oferi... ca sa primesti.

Ea trebuie sa fie mereu informata, aranjata, frumoasa, o buna amanta si gospodina, vesela si descurcareata. Puternica in fiecare zi, plina de energie si intelegatoare cu EL. In acelasi timp, pretentia e pe masura din partea femeii. Mereu invingator, barbat de succes, frumos, excelent amant, educat, atent la ea si la starile ei emotionale (deh!), romantic etc. You know, the basic stuff.

Si ca intr-o viziune corporativa, daca ceva nu functioneaza la limite maxime, se inlocuieste. Nu avem timp sa investim sau sa tragem impreuna atunci cand ajungem in the Dip. Devenim egoisti. Suntem focusati pe scopurile noastre si orice ne impiedica sa dobandim perfectiunea, se inlautura ca o ramura uscata de orhidee. Dorim sa inflorim, nu-i asa? De ce sa pierdem resurse hranind ceva ce nu o sa mai faca flori?

Recunosc ca dintotdeauna am urat sa imi pierd vremea. E o chestie pe care o repet si care de cele mai multe ori e o iluzie. Timpul nu se pierde, se investeste. Nu poti construi un castel intr-o zi, poate doar pe plaja... iar valurile marii nu iarta.

Cred ca ar trebui sa invatam cu totii sa fim supportive, sa ii intelegem mai mult pe cei din jur si sa nu mai fim atat de egoisti. Sa avem rabdare si sa tragem impreuna cu ei sau pentru ei cand au nevoie.

P.S. 5 minute mai tarziu... :)

If you want to go fast go alone. if you want to go far go together. - Proverb african

Acum doi ani in Rhodos descopeream locul acesta si mi-am dat seama ca imi doresc o camera alba, flori verzi sau ca zapada.

Daca in mod normal netul este un ingredient nelipsit din viata mea, de cateva zile stau departe de el (fortat). Dupa ora 5 incerc sa imi ocup timpul altfel. Observati cuvintele cu italic... sufar :), insa pe de alta parte, am descoperit ca fac mult mai multe daca nu sunt conectata. Lucruri utile, frumoase, relaxante, in natura.
Scurt exemplu: cititul. Am o noua carte de pe noptiera - Arta simplitatii - Dominique Loreau. Acolo am gasit un cuvant care mi-a trezit interesul.

Ikebana este concretizarea cea mai reprezentativa a cultului pentru frumos, prezent de-a lungul istoriei in universul spiritual japonez. Este aducerea vietii vegetale la dimensiunile unei incaperi, unei vaze. Aranjarea florilor este o expresie a vitalitatii, a competitiei neintrerupte dintre viata si moarte, o arta incarcata de simboluri care a devenit o parte indispensabila a interioarelor japoneze. Placerea pentru aranjarea florilor cauta sa exprime pacea sufleteasca, echilibrul din natura si al naturii cu omul. In aranjamentul florilor se urmaresc cateva reguli specifice si necesare cum ar fi forma imperfecta, neregularitatea, infatisarea simpla, saraca, dar in acelasi timp delicata, fragila...    

Un samurai putea sa fie preocupat de actiunile sale mai mult decat orice dar in acelasi timp putea gasi o mare satisfactie si liniste sufleteasca privind o modesta floare, intr-un tot atat de modest vas. Conceptia care-l ajuta pe vechiul samurai sa imbine viaţa de razboinic, tumultoasa si aspra, cu celelalte preocupari, il ajuta pe japonezul de azi sa se adapteze trepidantei vieti moderne. Sa muncească intr-un ritm fascinant, dar sa poata ramane netulburat si linistit ore in sir in fata frumusetilor naturii, a unui aranjament floral sau a unei cesti cu ceai.

Am un nou scop pe termen scurt, sa studiez japonezii :))
Va rog contemplati!

Pe Seth Godin l-a descoperit in urma cu un doi ani, cand mi s-a inmanat cartea lui - Triburi. O lectura interesanta, care mi-a conturat destul de bine definitia unui manager si a unui lider. Cateva luni mai tarziu, in biroul providerului meu de inspiratie, o alta carte scrisa de Godin imi atragea atentia - despre Esti de neinlocuit?.

Ieri rasfoindu-i blogul, m-am oprit asupra altui titlu - The Dip, iar aseara stand in pat si sorbind din ceai, ideea in jurul careia se contureaza aceasta cartica (43 pg.) m-a dus cu gandul la momentele in care am trecut si eu prin aceasta "coborare" care preceda linia de finish.
In principiu, orice proiect pe care il incepem (profesional, personal) il abordam cu optimism si entuziasm, insa odata cu trecerea timpului resursele pe care suntem dispusi sa le investim scad. Atunci trebuie sa ne hotaram daca ne dorim sa renuntam sau sa mergem inainte atat cat este nevoie pentru a reusi sa ne atingem scopul propus. Insa langa partea buna a lucrurilor (the Dip, in cazul nostru) regasim alte doua situatii pe care trebuie sa le recunoastem Cul de Sac (un drum care nu duce nicaieri) si The Cliff (varianta in care totul pare ca merge ok o vreme, dar in final se termina prost). Suna complicat? Continuati sa cititi cartea, poate e doar o coborare :).

Revenind la sederea confortabila din varful patului, ma gandeam ca exista multe momente in viata cand pur si simplu te saturi. Vrei sa renunti. La job, la sala, la orice situatie dificiala care iti macina gandurile. Simti ca ai nevoie de o gura de aer proaspat si incepi sa schimbi lucruri. Faci alegeri ireversibile care in timp se dovedesc inspirate sau... nu. De ce? Pentru ca panica functioneaza asemenea cetii. Nu ne permite sa vedem ce urmeaza, iar daca gonim cu 130 km la ora s-ar putea sa avem mici surprize.

Imi vin in minte doua chestii:

1. Cand nu stii ce sa faci, asteapta. - cu precizarea ca eu vad citatul asta mai mult pentru oamenii impulsivi. A astepta nu inseamna a amana o decizie foarte mult timp.
2. O regula de sah - Atunci cand atingi o piesa de sah si o muti, nu te mai poti razgandi. Mutarea e definitiva. Pe de alta parte, daca iti arati intentia de a o muta, dar in acelasi timp degetul tau nu se dezlipseste de ea, poti sa te hotarasti la o varianta diferita.


Tu cum esti? Dar mai important, unde?

Degetele tale ating tastatura, vrei sa scrii, insa nu te hotarasti la o idee. In timp ce iti retragi usor mainile in apropierea SPATIULUI, simti marginile tari ale literelor: A, S, L, K, J, Z, X, M. Te uiti lung la ele incercand sa formezi un cuvant... insa realizezi ca nu o sa aiba o logica. Telefonul iti suna si abandonezi totul.

E si maine o zi.